Să biruim cu Hristos valurile vieții

Duminica a 9-a după Rusalii (Umblarea pe mare – Potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea, Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Duminica a 9-a după Rusalii ne prezintă o pericopă din Evan­ghelia după Matei, una dintre puținele în evangheliile sinoptice care are ca scop sugerarea dumnezeirii Mântuitorului Hristos.

Într-adevăr, cel mai clar, dumnezeirea lui Hristos este dovedită în Evanghelia după Ioan. Acolo Mântuitorul le explică ucenicilor: „Eu și Tatăl suntem una” (Ioan 10, 30). Chiar și poporul, deși ostil, înțelege foarte bine miezul lucrării lui Hristos: „Nu pentru lucru bun aruncăm cu pietre asupra Ta, ci pentru hulă și pentru că Tu, om fiind, Te faci pe Tine Dumnezeu” (Ioan 10, 33).

Așteptarea împlinirii profețiilor și discreția mesianică

În evangheliile sinoptice, adică în primele trei din ordinea canonică (Matei, Marcu și Luca), „strategia” lucrării pământești a Mântuitorului ni se înfățișează diferit: arătarea dumnezeirii lui Mesia se face indirect, mai tainic.

Evreii așteptau împlinirea profețiilor din Vechiul Testament și mai ales venirea lui Mesia. Trebuie însă subliniat că Mesia nu era înțeles neapărat ca Dumnezeu. Unele texte profetice vorbesc mai degrabă de figura unui rege care intră triumfător în Ierusalim și zdrobește toate forțele armate ale vrăjmașilor (Zaharia 9, 9-10). Altele chiar îl numesc direct pe David: Mesia va fi un nou David, care, ca și acela, se va naște în Betleem (Miheia 5, 1) și va fi rege al po­porului (Iezechiel 34, 24; 37, 24). Faptul că Mesia va fi mai mult decât atât transpărea doar din câteva texte, cel mai important fiind profeția lui Daniel, dar nu într-un mod limpede. Să spui așadar pe atunci că Mesia este Dumnezeu reprezenta un curaj nebunesc.

Evangheliile sinoptice nu Îl prezintă pe Iisus Mesia ca Dumnezeu așa de direct ca Evanghelia după Ioan, ci într-un mod mult mai apropiat de capacitatea omului din vremea aceea de a înțelege. Dumnezeu Se coboară pe pământ, dar și la nivelul omului istoric de atunci. Pericopa din Duminica a noua de după Rusalii este chiar una dintre cele trei pericope sinoptice care indică discret spre Mesia ca Dumnezeu: potolirea furtunii, mersul pe apă și schimbarea la Față.

„Eu sunt. Nu vă temeți!”

Mântuitorul Iisus Hristos rămăsese deoparte să se roage în munte. Înainte de ivirea zorilor (straja a patra a nopții), Mântuitorul vine la ucenicii aflați în corabie pe Marea Galileei, umblând pe apă și apoi liniștind furtuna.Mesia Se prezintă astfel drept Cel care are putere asupra naturii. Până aici n-ar fi vreo deosebire față de minuni făcute

și de alți sfinți din Vechiul Testament. Sfântul Proroc Ilie a oprit cerul, încât n-a mai plouat vreme de trei ani și jumătate (3 Regi 18, 1; Luca 4, 25). Tot el a pogorât foc din cer (4 Regi 1, 10). De data aceasta, însă, Mesia face aceste minuni asupra naturii în calitate de Stăpân și Creator al ei. De unde cunoaștem aceasta? Mântuitorul le răspunde ucenicilor înfricoșați de ceea ce credeau că este o nălucă: „Eu sunt. Nu vă temeți!” (Matei 14, 27). Pentru contemporanii evrei, aceasta nu suna doar ca o simplă recunoaștere a identității, ci o referire subtilă la numele divin, „Eu sunt cel ce sunt”. Mântuitorul Se prezintă pe Sine „Eu sunt”, la fel cum Domnul i Se prezentase lui Moise la rugul aprins: „Eu sunt Cel ce sunt... Așa să spui fiilor lui Israel: Eu sunt m-a trimis la voi” (Ieșire 3, 14). Aici Biblia Sinodală urmează Textul Septuagintei, care transpune ebraicul „Eu sunt” prin „Cel ce este” (un participiu), dar, cu siguranță, pentru un auditoriu compus din evrei, trimiterea la numele divin descoperit pentru prima dată lui Moise nu putea trece neobservată.

De altfel, semnul că ucenicii au înțeles despre ce este vorba îl constituie tocmai reacția lor. Când Moise a înțeles că cel care l-a strigat din rug este Însuși Dumnezeu, „și-a acoperit fața sa, căci se temea să privească pe Dumnezeu” (Ieșire 3, 6). Ucenicii fac același lucru, prosternându-se cu fața la pământ: „Și cei din corabie I s-au închinat, zicând: «Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu»” (Matei 14, 33).

Liberul arbitru, un dar dumnezeiesc

Ne putem întreba mai departe de ce Evangheliile sinoptice aleg această strategie a sugerării foarte discrete a dumnezeirii lui Mesia? Cred că răspunsul se află în așteptarea eronată pe care o are omul din partea lui Dumnezeu. Oamenii ar fi mai dispuși să-L primească pe Dumnezeu, dacă Acesta ar veni la ei în slavă, în văzul tuturor, manifestându-Și puterea absolută. Totuși, dacă stăm să ne gândim, aceasta nu constituie cea mai eficientă cunoaștere a lui Dumnezeu. Libertatea omului este totalmente anihilată, pentru că omul trebuie să se supună evidenței: Dumnezeu văzut de toți și recunoscut ca puternic. Dar omul nu mai are posibilitatea alegerii, a expresiei propriei sale voințe, atât timp cât este covârșit de teofanie.

Mult mai eficientă pentru oameni este acceptarea de bunăvoie a lui Dumnezeu, Care ne transmite semne suficiente, dar discrete, despre El. Dar pentru ca omul, făptură slabă, supusă păcatului, să ajungă la certitudinea cunoaș­terii lui Dumnezeu, trebuie să se acomodeze cu dumnezeiescul, trebuie să-și depășească această umilă condiție umană.

Vedem slăbiciunea omului în faptul că ucenicii înșiși, cei care L-au urmat pe Mântuitorul, au oscilat în încrederea pe care au avut-o în El. Abia după primirea Duhului la Cincizecime, îndoiala și frica le-au fost risipite, lăsând loc credinței și certitudinii.

Răspunsul omului la minunea Domnului

În pericopa de astăzi, se poate observa, pe lângă strategia divină a arătării indirecte, sugerate mai degrabă decât impuse, și răspunsul uman. Cel mai bine îl întruchipează Apostolul Petru, care la început se încrede în cuvintele Mântuitorului și merge pe apă ca și Învățătorul său, dar apoi se îndoiește și începe să se scufunde. Verdictul lui Hristos este clar: Petru e încă „puțin-credincios” (Matei 14, 31). La fel sunt și ceilalți ucenici. Reacția lor la minunea mersului pe apă și la prezentarea dumnezeirii lui Mesia este interesantă: I se închină lui Hristos, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu va fi însă o convingere deplină, dovadă că la Patimi Îl părăsesc pe Iisus și Îi pun la îndoială chiar misiunea Lui mesianică.

Credința nezdruncinată, corabie salvatoare pe valurile vieții

Putem și noi trage foloase din pericopa de astăzi. Și pe noi strategia dumnezeiască specifică sinopticilor ne privește în mod direct, pentru că în viața noastră prezența lui Dumnezeu este de cele mai multe ori tainică, subtilă, sugerată de anumite evenimente și trăiri, dar niciodată dovedită și manifestată deplin. Doar puțini dintre noi ajung la înălțimea teologică a Evangheliei lui Ioan, în care dumnezeirea lui Hristos este arătată în chip direct, limpede.

Putem de aceea lua aminte la exemplul lui Petru. Avem nevoie de credință, multă credință, pentru că altfel, puțina credință ne scufundă în „marea ispitelor”. Dar prin credința în Cel care ne cheamă la El putem să mergem chiar pe apă, să învingem valurile mării.

Este interesant că trecerea fiilor lui Israel spre Pământul Făgăduinței s-a făcut cu ajutorul lui Dumnezeu tot printr-o minune: apele mării s-au despicat și poporul a mers prin mijloc pe uscat (Ieșire 14, 22). Mersul po­porului spre tărâmul izbăvirii nu este în sine o minune: el merge pe uscat în mod obișnuit, atât că cir­cumstan­ța este una minunată. Creștinismul vine cu o miză mult mai mare. Dacă vrem să ajungem în Pământul făgăduit, în rai, trebuie să imităm lucrarea lui Dumnezeu: nu mai mergem pe uscat, privind minunea despicării apei de la distanță, ci suntem chemați de Hristos să I ne alăturăm, mergând noi înșine pe apa mării. Nu mai suntem puși să asistăm la minune, ci ni se cere să o săvârșim noi înșine.