Să nu relativizăm credinţa noastră!

Duminica a 5-a după Rusalii (Vindecarea celor doi demonizați din ținutul Gadarei) Matei 8, 28-34; 9, 1

În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ținutul gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieșeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Și, iată, au început să strige și să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoți afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceți-vă! Iar ei, ieșind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe țărm în mare și a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit și, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieșit în întâmpinarea lui Iisus și, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea și a venit în cetatea Sa.

Aceste cuvinte ale Sfântului Apostol și Evanghelist Matei parcă le vedem împlinite astăzi. Societatea în totalitate și fiecare dintre noi în parte ne comportăm, mai mult decât oricând, întocmai locuitorilor Gadarei, alungându-L pe Domnul. Astfel devenim asemenea demo­nizaților din Gadara, fiecare dintre noi având un duh care nu ne dă pace, ne agită, încât nu ne mai găsim locul și rostul. Poate unii dintre dumneavoastră sunteți sur­prinși de cuvintele mele. Cum sunt posedat de duh rău? Nu în sensul de îndrăciți, precum ne relatează Evanghelia de astăzi, dar dacă nu-L avem pe Dumnezeu, cui slujim? Celui rău, pentru că ne aflăm sub robia păcatului, după cum ne spune Domnul Hristos: „Adevărat, adevărat vă spun: Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului” (In. 8, 34).

Noi credem că duhul socie­tății în care trăim este unul superior, mai evoluat tehnic și moral decât duhul altor societăți de mult apuse, dar după cum vom vedea în cel puțin trei puncte, dacă nu vor fi și mai multe, ne asemănăm cu societatea din vremea Mântuitorului, dacă nu cumva am decăzut moral și mai mult.

Primul lucru pe care l-am remarcat la gadareni, cu care ne confruntăm și noi, este goana după câștigul material. Simțim cum omul zilelor noastre are ca principal scop al vieții câștigurile materiale. Și noi am devenit robii banului pentru că ne dorim mai mult decât avem nevoie. Muncim pentru a ne face o situație materială stabilă, în care să nu depindem de nimeni, atât noi, cât și copiii noștri. Sunt cazuri când în dorința de îmbogățire ușoară și rapidă, pentru un statut social cât mai ­înalt, se trece peste orice principii morale. Dar totul este o amăgire, deoarece pentru a reuși trebuie să ne sacrificăm legătura cu Dumnezeu, adică să nu ne mai rugăm, să nu mai mergem la biserică, să nu ne mai spovedim și împăr­tășim, să nu mai facem milostenie, să fim egoişti. Apoi trebuie să renunțăm la sănătate, pacea interioară și la cea a familiei. Și culmea este că, atunci când zicem că am reușit, intervine fie o boală, fie moartea și nu mai putem să ne bucurăm de roadele muncii noastre, încât se adeverește cuvântul de la slujba Înmormântării: „Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălășluim”.

O consecință a alergării după câștigul material o constituie relativizarea credinței. Atunci totul este permis. Gadarenii nu aveau voie, potrivit Legii lui Dumnezeu, să mănânce carne de porc pentru că acesta era considerat animal necurat (Deut. 8, 14). În ciuda acestei interziceri ei creșteau și comercializau porci. Cauzele care au dus la această relativizare a credinței cred că se datorează atât voinței proprii omului și, de ce nu, lipsei de adevărați păstori sufletești. Aduceți-vă aminte de momentul în care Mântuitorul „văzând mulțimile, I s-a făcut milă de ele că erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36; Mc. 6, 34) sau de acele „vai-uri” prin care Hristos Domnul evidențiază, pentru a trezi conștiințele adormite ale conducătorilor evrei, ipocrizia și fățărnicia lor (Mt. 23, 13-29; Lc. 11, 42-44). Aşa se întâmplă și cu noi. Câte nu facem, deși știm că nu este după voia Domnului. Aș aminti avortul, munca în duminici și sărbători, în cazurile unde nu este serviciu, concubinajul, fumatul şi asta ca să nu amintesc decât câteva. Odinioară, pe vremea bunicilor noștri și chiar a părinților noștri, nimeni nu se plângea de multele treburi care trebuiau făcute și oamenii țineau toate posturile, mergeau duminica la biserică, în unele cazuri câțiva kilometri pe jos, dădeau din puținul pe care îl aveau fără să se gândească ce vor mânca mâine. Își ghidau viața după proverbul: De unde dai, Dumnezeu îți dă. Noi, slujitorii lui Dumnezeu, suntem nevoiți să fim îngăduitori, pentru a nu-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu și puținul efort duhovnicesc pe care ei îl fac nădăjduim că îi ține încă legați de Creator și că acest minim efort o să se înmulțească încetul cu încetul, așa cum ne-a spus Mântuitorul că un mic aluat dospește întreaga frământătură (Mt. 13, 33; 1 Cor. 5, 6).

Relativizarea credinței duce la formalism și lipsa unui scop înalt în viață. Pentru gadareni scopul era să aibă un câștig material, deși Legea veche îi îndemna la sfințirea omului: „Fiți desăvârșiţi, precum Tatăl vostru desăvârșit este”. Acest îndemn trebuia să fie pentru fiecare israelitean un imbold ca să devină bineplăcut Domnului.
Gadarenii însă, din cauza întâie­tății câștigului material, nu au mai avut ca prioritate aprofundarea relației cu Dumnezeu și cu aproapele. Nu își puneau probleme: Cum să îl iubesc mai mult pe Dumnezeu? Ce vrea El de la mine? Care este scopul vieții mele? Cum să fiu mai bun cu aproapele? În cel mai bun caz, făceau ritualurile prevăzute de Lege, dar fără ca ele să îi sensibilizeze într-un fel, dovada cea mai clară fiind vindecarea celor doi demo­nizați. Firesc, trebuia să se bucure, să mulțumească Domnului pentru vindecare, dar din comportamentul lor nu putem decât să tragem concluzia că l-au considerat un lucru lipsit de im­portanță. Formalismul şi îngă­duința au mers până acolo încât să considere că este mai importantă propria persoană decât Dumnezeu. Din păcate, același lucru se întâmplă și cu noi, cei de azi, în ciuda faptului că, în comparație cu poporul ales, noi avem harul Sfântului Duh care ne poate lumina și ajuta în toate. O parte din credincioșii noștri postesc, merg la biserică, își botează și căsătoresc copiii la biserică, pomenesc pe cei adormiți la zilele rânduite, dar tot se observă un formalism. Se opresc, din păcate, doar aici. Cred că au îndeplinit totul și nu mai trebuie să facă nimic. Când le spui să se roage mai atent și din tot sufletul, să nu mai comenteze pe unul și pe altul, să nu mai fie invidioși, să meargă la biserică în fiecare duminică, într-un cuvânt să-L iubească pe Dumnezeu și pe aproapele, zic asemenea tânărului bogat din Evanghelie, că le-au făcut deja (Mt. 19, 20). Ori nu este așa. Mântuirea sufletului, care este scopul vieții fiecăruia dintre noi și care înseamnă sfințirea minții, a inimii, a voinței noastre, a omului în totalitatea lui, trup și suflet, nu este o lucrare care se des­fășoară pentru un anumit timp, ci este un efort care ține toată viața. Ceas de ceas, clipă de clipă trebuie să fim atenți ca nu cumva printr-un gând sau faptă să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Trebuie să arătăm credința din sufletul nostru prin faptele noastre bune, că dacă o ținem în sufletul nostru, cui îi folosește? Sfântul Apostol Iacov subliniază clar că demonii nu doar cred, ci se cutremură (Iac. 2, 19) și „credința fără fapte este moartă” (Iac. 2, 2). De aceea credem că este binevenit sfatul dat de un părinte de la Lavra Sfântului Sava: „Cum poate fi cineva crezut că are stăpân pe cutare, de vreme ce nu-i slujeşte? Drept aceea, rob este cel ce ascultă de stăpânul său. Robii cunosc pe stăpânul lor şi-l cinstesc: şi noi datori suntem a-L cinsti pe Domnul nostru nu doar cu vorba, ci şi cu lucrul, că însuşi Acest Domn al nostru, Iisus Hristos, dă mărturie în Evanghelie: Nu tot cel ce îmi zice Mie: «Doamne! Doamne!» va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 7, 21) (Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, pp. 127-128).

Deci, spre deosebire de gadareni, scopul vieții noastre nu este unul pur material, noi nu suntem doar trupuri, ci avem și suflet prin care ne asemănăm cu Dumnezeu. Nu suntem singuri, părăsiți de Dumnezeu, lăsați la mâna duhurilor necurate, ci ne bucurăm de iubirea lui Dumnezeu și a sfinților bineplăcuți Lui, care vin și se întâlnesc cu noi ori de câte ori noi ne rugăm lor. Dacă ei au ajuns să se sfințească, înseamnă că și noi putem.