Un model de rugăciune pentru toţi

Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) Ioan 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.

Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.   

Duminica de astăzi este așezată de către Sfinții Părinți între sărbătoarea Înălță­rii Domnului și Duminica Pogorârii Duhului Sfânt (Cincizecimea) pentru a sublinia impor­tan­ța unității în Biserică, unitate ce își găsește temeiul în deofiin­țimea Sfintei Treimi. În duminica de astăzi facem pomenirea, cu cinste, a celor 318 Sfinți Părinți care au luat parte la lucrările primului Sinod Ecumenic, ce a avut loc la Niceea, în anul 325. Pericopa evanghelică redă un fragment din Rugăciunea arhierească pe care a rostit-o Iisus înaintea ucenicilor Săi, la Cina cea de Taină, în seara zilei de joi, 13 Nissan, premergătoare Sfintelor Pătimiri. Rugăciunea a fost consemnată numai de Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul al 17-lea al Evangheliei pe care a scris-o şi cuprinde cele trei forme distincte de rugăciune ale Bisericii: de laudă, de mulţumire şi de cerere. Rugăciunea arhierească este un model de rugăciune pentru noi toţi. Dumnezeu Însuşi ne-a învăţat să ne rugăm. Profetul Isaia a surprins acest adevăr: suntem „ucenici ai Domnului” (Isaia 54, 13). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „În zilele trupului Său, [El] a adus cu strigăt şi cu lacrimi cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mântuiască din moarte şi auzit a fost pentru ­evlavia Sa” (Evrei 5, 7).

După Pogorârea Duhului Sfânt și după răspândirea Evangheliei în toată lumea au început perse­cu­țiile sângeroase împotriva creș­ti­nilor; aceștia fiind consi­de­rați periculoși de statul roman absolutist și tiranic. Împărații con­siderau creștinismul o religie obiș­nuită, mai mult un curent la modă, care ar lua locul cultului imperial și zeităților de tot felul, mai pe scurt, o religie ce era adresată și primită mai ales de cei ne­voiași, oropsiți, sclavi sau nă­păs­tuiți.

De-a lungul timpului, împă­rații și filosofii păgâni, cinstitori ai zeilor și idolilor, de pe urma cărora trăiau viața în lene și huzur, au căutat să falsifice învăță­tura Evangheliei nemuririi, vrând să-i schimbe sensul, interpretând-o în funcție de nevoile lor. Așa au apărut sectele și ereziile, oracolele și vrăjitoriile, care căutau să câștige cât mai mulți adepți ai gândirii lor.

Cât despre Sinodul I Ecumenic, acesta a fost convocat de împăratul Constantin cel Mare (306-337) la reședința imperială de la Niceea. Lucrările sinodului au început oficial pe 20 mai 325 și au durat până pe 25 august, același an. La sinod, care a fost prezidat, consecutiv, de Episcopii Eustațiu al Antiohiei (324-330) și Alexandru al Alexandriei (313-328), au participat 318 pă­rinți, între care și Episcopul Tomisului - Marcu al Tomisului sau Marcu Scitul, după cum consemnează istoricul Eusebiu de Cezareea.

Sinodul a luat în discuție și a condamnat învățăturile eretice ale preotului Arie, de la Biserica Baucalis din Alexandria. Arie era ucenicul preotului Lucian din Antiohia, adept al învăţăturilor Epis­copului eretic Pavel de Samosata. La baza conflictului, care a degenerat în erezie, a stat vanitatea. Săracul, nu-și putea explica cum de Alexandru al Alexandriei a ajuns episcop înaintea lui. Dată fiind această situație, penibilă de altfel, începând cu anul 318, Arie a început să-și răspândească prin biserici în­văță­turile greşite despre Persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Așadar, mulțimea acestor Sfinți Părinți a trecut la cercetarea și clarificarea credinței ortodoxe, întărite de Duhul Făcător de viață, Care Se sălășluia înă­un­trul lor. Și punându-l la punct pe Arie și combătându-l cu multe mărturii din Vechiul și Noul Testament despre faptul că Iisus este de aceeași ființă cu Tatăl, l-au despărțit de credința cea sănătoasă și de Sfânta Biserică și l-au supus anatemei, împreună cu lucrările pe care le scrisese și cu predicile lui. Astfel, închizând din toate direcțiile intrarea oricărei învățături eretice, au alcătuit împreună adevăratul simbol de credință, desființând prin fiecare articol cugetarea eretică pe măsură, încât să se facă vădite tuturor toate câte s-au hotărât la Sinodul palatului.

Le rămânea acum să discute despre prăznuirea Sărbătorii Sărbătorilor, care se săvârșea de fiecare într-o zi diferită. Unii o prăznuiau la începutul Postului celui Mare, alții la mijlocul luptei înfrânării, iar alții săvârșeau în altă zi prăznuirea mântuitoarei Învieri. Și astfel, la aceeași vreme, unii se nevoiau cu pocăința, cu lacrimi și postiri, în timp ce alții prăznuiau biruința Vieții în fața morții. Și despre problema aceasta, sub îndrumarea Sfântului Duh, Sfinții Părinți purtători de Dumnezeu au hotărât împreună cu preaslăvitul Împărat Constantin ca Ziua Sfântă a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, să se prăznuiască de obște de tot neamul creștinesc.

În felul acesta, s-a rânduit ca în toată Biserica, precum într-o familie, să existe un timp comun de înfrânare și rugăciune, ca și, de asemenea, un timp de bucurie și prăznuire. Toate acestea, precum și cele dinainte au alcătuit Tomos-ul Ortodoxiei. După toate acestea, preaslăvitul împărat a făcut propunerea ca Tomos-ul să fie pecetluit cu semnăturile fiecăruia dintre Părinți. Așadar, după expunerea și citirea în public a Tomos-ului, a avut loc o minune vrednică de pomenit, spre lauda celor care credeau și spre rușinea celor care cugetau împotrivă. Adică, doi dintre sfinții episcopi, Hrisantie și Musonie, care nu semnaseră încă Tomos-ul, din pronie dumnezeiască s-a întâmplat să plece din viața aceasta. Deci, purtătorii de Dumnezeu Părinți, după ce au venit la locul unde s-au așezat moaștele, ca și cum s-ar fi aflat împreună cu ei și le-ar fi fost ascultate cuvintele lor, au zis: „O, Părinților, dacă socotiți că sunt plăcute lui Dumnezeu acestea care s-au scris în Tomos ce vă împiedică să semnați și voi, conform legii, împreună cu noi?”. După ce au spus acestea, Sfinții Părinți și-au așezat Tomos-ul pecetluit lângă moaștele sfinților și s-au dăruit în acea noapte privegherii și rugăciunii. Venind a doua zi înaintea sicrielor, în timp ce pecețile erau neatinse, au despăturit Sfântul Tomos și au găsit înăuntru și semnăturile celor doi sfinți episcopi. Și așa cum mărturisesc toți, fără ezitare, chiar și cei de altă credință care se găseau la adunarea aceea a Sfinților Părinți, au consimțit deoființimea Treimii.

Sinodul acesta este important în primul rând pentru că este a doua mare întrunire după Sinodul Sfinților Apostoli (anul 50), când se clarifică unele neînţelegeri și se înlătură nedumerirea. Sinodul I Ecumenic este prima adunare a episcopilor din toată lumea și primul răspuns dat asupra existenței lui Dumnezeu la atacurile reprezentanților celorlalte religii, care începeau să fie părăsite în fața siguranței mântuirii: creștinismul.

În al doilea rând, arianismul și toate ereziile erau instrumentele diavolului de a întuneca mintea unora și a o abate pe altă cale de la credința în Evanghelia drep­tății și a Dumnezeirii lui Iisus Hristos. Învățătura lui Hristos este Evanghelia împlinirii, dragostei și împăcării, este o experiență de viață și facere de bine, nu de speculație și de rezervă față de suferințele altora.

În al treilea rând, s-a formulat pentru noi Mărturisirea de cre­dință (primele șapte articole) pe care o rostim și prin care ne arătăm convingerea în adevăratul Dumnezeu și în nemurirea sufletului.