Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Vindecarea leproșilor, o Evanghelie deloc ieșită din actualitate

Vindecarea leproșilor, o Evanghelie deloc ieșită din actualitate

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Ierom. Paisie Borza - 17 Ian, 2021

Duminica a 29-a după Rusalii (Vindecarea celor zece leproși) Luca 17, 12-19

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbați leproși, care au stat departe și care au ridicat glasul, zicând: Iisuse, Învăţătorule, miluiește-ne! Și, văzându-i, El le-a zis: Duceți-vă și vă arătați preoților. Dar, pe când ei se duceau, s-au curățit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Și a căzut cu fața la pământ la ­picioarele lui Iisus, mulțumindu-I. Iar acela era samarinean. Și răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curățit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Și i-a zis: Ridică-te și du-te! Credința ta te-a mântuit!

Pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă episodul vindecării celor zece leproși, o minune pe care Mântuitorul Iisus Hristos a săvârșit-o pe drumul Său spre Ierusalim, trecând prin mijlocul Samariei și Galileii și pe care o relatează exclusiv evanghelistul Luca, medicul. Este greu ca noi astăzi să ne imaginăm ce însemna în urmă cu 2.000 de ani a suferi de lepră. Pentru omul contemporan, chiar în contextul pandemic actual, cea mai de temut boală rămâne cancerul, însă lepra Antichității era o realitate mult mai dură. Astăzi, bolnavul de cancer beneficiază de programe naționale de sănătate dedicate acestor maladii, de psihoterapie, de empatia familiei și de suportul psihologic al grupului din care face parte și, cu toate acestea, adeseori trăiește intens sentimentul fricii, al disperării și al deprimării. Conform poruncilor Vechiului Legământ (capitolul XIII al Leviticului), cel suferind de lepră trebuia să umble cu hainele sfâșiate și cu capul descoperit, să fie învelit până la buze şi să strige: Necurat! Necurat!, ori de câte ori se apropia cineva de el. Locuința îi era afară din cetate și era obligat să trăiască în solitudine, exclus din societate și comunitate, indiferent de statutul său social (a se vedea cazul regelui Ozia relatat în II Paralipomena, 26, 19-21). Dacă acestor realități le asociem și lipsa, la vremea respectivă, a unui tratament eficace, ne putem gândi ce a însemnat pentru cei zece leproși întâlnirea lor cu Hristos, ce șansă nesperată și vis trăit aievea a reprezentat vindecarea ce a urmat.

Credeam că era bolilor infecțioase a apus. Realitatea nu ne dă dreptate

Trebuie precizat faptul că, în urmă cu câteva mii de ani, termenul de „lepră” acoperea o categorie destul de vastă de manifestări ale unor boli pe care medicina actuală le clasifică drept entități distincte: lupusul, psoriazisul, dermatita seboreică, impetigo, eritemul polimorf, tromboflebita, sarcomul multiplu, dar și lepra însăși - infecția cu Mycobacterium leprae, soră a tuberculozei. Pentru fiecare dintre aceste provocări, științele farmaceutice au dezvoltat tratamente între timp. Iar dacă nici lepra nu mai e ce a fost, oare au transformat știința și trecerea timpului acest episod evanghelic într-unul ieșit din actualitate?... Cu siguranță, nu! Dacă privim dincolo de detaliile medicale ale bolii, pot fi identificate câteva caracteristici ale leprei din vechime: în primul rând, la nivel interpersonal, ea era o boală contagioasă, totodată mutilantă și marginalizantă din perspectivă socială; cu alte cuvinte, întru totul asemănătoare păcatului. De altfel, din perspectivă religioasă, adeseori lepra a și fost pusă în legătură cu încălcarea poruncilor. Așadar, putem să ne punem întrebarea: Nu cumva păcatul însuși este o lepră a sufletului?

Calitatea relațiilor, cel mai important factor predictor al fericirii

Păcatul, asemenea leprei, e contagios. Cât de ușor este să copiem păcatul fratelui nostru! Și aceasta, deoarece calea păcatului este drumul larg și neted ce duce spre promisiunea unui deznodământ care, pe cât se arată de atrăgător privit fiind de departe, pe atât se dovedește a fi de lipsit de consistență și searbăd în final. Importanța anturajului cu care fiecare interacționează este arhicunoscută în ceea ce privește dezvoltarea personală și satisfacția propriei existențe. Rezultatele unui studiu desfășurat timp de peste 75 de ani de către Universitatea Harvard cu privire la fericire au arătat că, în esență, calitatea relațiilor reprezintă cel mai important factor predictor al fericirii (înțeleasă în sens laic) și al sănătății. Totodată, este important să ne conștientizăm și păcatele personale și să evităm a-i expune pe ceilalți la ele. Mântuitorul ne-a avertizat cu privire la responsabilitatea pe care o avem în ceea ce-l privește pe aproapele nostru spunând: Dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Mt. 18, 7). Oglindirea ca și practică în relaționare transcende chiar și relațiile interumane. Psalmistul David spunea în acest sens: Cu cel cuvios, cuvios vei fi; şi cu omul nevinovat, nevinovat vei fi. Şi cu cel ales, ales vei fi; şi cu cel îndărătnic Te vei îndărătnici (Ps. 17, 28-29). Iată cât de important este să evităm contagiunea bidirecțională a păcatului.

Când sufletul se infectează, suferă omul integral

Păcatul, precum lepra, ne mutilează și după cum până la manifestarea simptomelor caracteristice leprei pot trece cinci, zece, douăzeci sau chiar treizeci de ani de la momentul infectant, la fel se întâmplă și în cazul păcatului. Adeseori reușim să-l conștien­tizăm numai după mulți ani de la cuibărirea sa în sufletul nostru și uneori doar în momentul morții și apoi al Judecății. Pentru omul care nu este în stare permanentă de trezvie, de trezire duhovnicească, întâlnirea cu păcatul poate trece nebăgată în seamă. Câți oare înțelegem că păcat nu înseamnă doar să faci răul, ci și să nu faci tot binele pe care l-ai fi putut face? Și așa, încet-încet, șarpele păcatului se încolăcește în jurul sufletului nostru, privându-l de comuniunea vindecătoare cu Dumnezeu. Iar, precum microorganismele care infectează corpul, adeseori încearcă să păcălească sistemul imunitar pentru a-și asigura supraviețuirea, la fel și păcatul, pentru a scăpa de curățire, caută a tulbura oglinda în care sufletul se privește. Așa, omul ajunge să numească păcatul sau chiar patima drept virtute. Efectul mutilant al păcatului asupra persoanei nu se vădește întotdeauna repede, ci el se dă pe față prin lucrarea harului doar celui care cere acest lucru. Iar pentru cel care vie­țuiește în nepăsare, finalul vieții pământești va aduce momentul tristeții supreme. Atunci toți vom ajunge la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin (I Cor. 13, 12), atunci ne vom vedea sufletele sluțite și atât de îndepărtate de acea asemănare cu Dumnezeu la care am fost cu toții chemați.

Recunoștința, semn de sănătate duhovnicească

Păcatul, aidoma leprei, ne marginalizează, dar într-un mod extrem de subtil. În această lume în care păcatul s-a generalizat, adeseori săvârșirea sa ne condi­țio­nează sau ne consolidează aparte­nența la un grup. Înțe­leptul Solomon ne avertiza asupra acestui risc în urmă cu 3.000 de ani: Fiul meu, de voiesc păcă­toșii să te ademenească, nu te învoi! Dacă-ți spun: „Vino cu noi, să ne punem la pândă, ca să vărsăm sânge, să întindem curse [...] să punem stăpânire pe tot felul de lucruri scumpe, să ne umplem de pradă casele noastre, fii părtaș la obștea noastră, o singură pungă fi-va pentru toți!”, fiul meu, nu te întovărăși cu ei pe cale!  (Pilde 1, 10-15). Prin păcat, omul intră în cârdășie cu păcătoșii, însă el se automarginalizează până la excludere din ceata sfinților și din comuniunea cu Dumnezeu. Cât de adormit este sufletul nostru, încât nu simte că păcatul ne scoate din Împă­răția luminii, cufundându-ne în abisurile unei lumi stăpânite de întuneric? A te îndepărta de Dumnezeu înseamnă a te însoți cu moartea și în acest context putem spune că mai fericit era Iov, când, chiar lovit de lepră, a rămas drept, ținând cu tărie de Domnul, decât cei nouă leproși ai Evangheliei de astăzi, care vindecați fiind s-au reafundat în lumea păcatului, uitând de Binefăcătorul lor.

Venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lume și jertfa Sa pe Cruce au răscumpărat întregul neam omenesc, la fel cum Fiul lui Dumnezeu întrupat i-a vindecat pe toți cei zece leproși. Dar mântuirea obiectivă nu a rezolvat problema mântuirii personale a fiecăruia, așa cum vindecarea de lepră, dar nerămânerea în comuniune cu Izvorul Vieții, reprezintă o soluție incompletă. Deși zece s-au vindecat, dintre aceștia doar unul și-a asumat efortul de a veni înapoi, de a mulțumi și de a pune începutul unei relații bidirec­ționale cu Creatorul. Așadar, prin tot ceea ce facem, să ne îngrijim ca întrebarea pe care Mântuitorul o formulează: Dar cei nouă unde sunt?, să nu ne vizeze pe noi, ci mai degrabă, asemănându-ne celui singur, să ne încordăm atenția duhovnicească și să vedem cum Harul lui Dumnezeu lucrează minunat în tot cel care își manifestă disponibilitatea. Neîncetat să strigăm și noi ca leproșii: Iisuse, miluiește-ne!

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 29-a după ­Rusalii  -   Vindecarea celor zece leproși  -   predica  -   vindecare