Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - păzirea poruncilor) Luca 18, 18-27 În vremea aceea un dregător oarecare s-a apropiat de Iisus şi L-a întrebat, zicând: Bunule Învăţător, ce să fac ca să
Vindecarea omului - lucrarea lui Hristos în istorie
Duminica a 7-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum) Matei 9, 27-35
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El, strigând şi zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Şi, plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetățile şi satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției şi vindecând toată boala şi toată neputința în popor.
În cele două capitole care urmează predicii de pe munte, Sfântul Evanghelist Matei relatează un întreg „ciclu” al vindecărilor săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos: Cuvântului înnoitor îi urmează fapta și harul vindecării. Învățătorul este deopotrivă Vindecătorul, Doctorul. Hristos nu se rezumă la a îndruma oamenii spre o viață mai bună, ancorată în valorile Împărăției („Fericirile”, rugăciunea „Tatăl nostru”), ci se apleacă în mod concret spre nevoile lor, îi întâlnește în suferința lor. Orice tip de separare a acestor două sfere ale vieții religioase - cea a învățăturii moral-spirituale și cea a faptei - contravine felului în care Domnul Iisus Hristos a lucrat în lume. Și felului în care îl întâlnim în Liturghie: Cuvânt viu și Hrană vindecătoare, Sfântă Evanghelie și Sfântă Împărtășanie. Creștinismul nu poate fi redus nici la o doctrină morală, nici la un program de activism social. Relația dintre „propovăduirea Evangheliei Împărăției” și „vindecarea a toată boala și a întregii neputințe în popor” (cf. Matei 9, 35) dă profilul viu al Bisericii. Acesta e cadrul larg în care ar trebui citită și înțeleasă Evanghelia din Duminica a 7-a după Rusalii.
Hristos nu e previzibil sau programabil, El ne surprinde - pentru a ne vindeca
Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum (Matei 9, 27-35) nu prezintă nimic spectaculos, însă, privite împreună, aceste două minuni oferă o cheie pentru a înțelege un aspect important al relației noastre cu Iisus Hristos: nu există o rețetă clasică a minunilor săvârșite de Mântuitorul. Orice tentativă de a sistematiza felul în care El ajunge să vindece pe unul sau pe altul eșuează. Hristos nu are strategii, nu urmează unor scheme de acțiune, nu e previzibil și nici programabil. El surprinde, provoacă, e mereu autentic.
De pildă: celor doi orbi - care vin deja cu o mărturisire foarte curajoasă (apelativul „Fiule al lui David” era un titlu mesianic!) - le pretinde o conștientizare a credinței lor: „Credeți că pot să fac Eu aceasta?” (Mt. 9, 28). Răspunsul lor este nu doar plin de entuziasm, este unul matur. Cu acest „Da, Doamne!” ei nu dau mărturie doar despre o credință năzuită, ci se arată pregătiți să intre în conlucrare cu Dumnezeu. Nu este un „da” oftat, obosit, înecat în speranțe neîmplinite, ci este un „da” plin de viață și voință. Iar vindecarea vine, în cazul lor, ca urmare și potrivit acestui act de credință mărturisită și asumată: „După credința voastră, fie vouă!” (Mt. 9, 29).
Și surdo-muții pot propovădui credința în Hristos
În schimb, mutului nu i se cere nimic. Argumentul că imposibilitatea comunicării verbale ar duce la o imposibilitate de exprimare a credinței nu stă în picioare. În zilele noastre, Liturghiile săvârșite prin limbaj mimico-gestual arată tocmai acest lucru: credința, rugăciunea, evlavia se pot exprima și pe căi alternative. Și surdo-muții sunt membri deplini ai Bisericii, și ei pot propovădui credința. Prin urmare, Mântuitorul ar fi putut să îi pretindă mutului o mărturisire, iar acesta ar fi putut-o face într-un fel sau altul (de pildă, printr-o închinare sau o îmbrățișare). Faptul că Mântuitorul nu i-o cere arată că, în cazul mutului, nu o consideră necesară! Vindecarea mutului urmează altei logici decât vindecarea celor doi orbi: ea se petrece prin actul solidar al altor oameni („au adus la El un om mut”, Matei 9, 32), suferința acestuia are un substrat diferit (prezența demonică dublează handicapul fizic), iar minunea nu se petrece într-un cadru restrâns, privat, ci în văzul mulțimilor.
Unicitatea relației fiecărui om cu Hristos
Prin urmare, cele două minuni arată că Mântuitorul nu urmează unei tipologii anume atunci când se apropie de oameni, ci are în vedere unicitatea fiecărei persoane în parte. Acestei unicități îi corespunde o unicitate tainică a relației cu El. Unora le cere o mărturisire, altora răbdare, altora insistență sau îndrăzneală, altora solidaritate, altora nimic. Acest gând ar trebui să ne dea multă încredere: Iisus Hristos cunoaște mai bine decât oricine acumulările noastre lăuntrice, nevoile noastre reale, neputințele noastre. Ceea ce vrea El este vindecarea fiecăruia dintre noi. Vindecare în sensul desăvârșirii. Istoria mântuirii este o istorie a vindecării omului de marile boli spirituale în care îl duce izolarea de Dumnezeu.
Unicitatea aceasta este departe de orice relativism. Din contră, ea ne obligă. Care este drumul nostru spre Hristos? Unde sunt neputințele fiecăruia dintre noi, unde am avea cu adevărat nevoie de El, de harul Lui vindecător? Ce ne facem dacă nu suntem conștienți - nici noi, nici cei de lângă noi - de adevăratele lipsuri de care suferim? Orbirea celor doi era mai mult decât un handicap, ea devenise mobilul unei creșteri spirituale, de vreme ce ei Îl mărturisesc în prealabil pe Iisus ca fiu al lui David. Iar suferința celui mut era purtată prin compasiune și de alți oameni, altfel nu l-ar fi adus la Iisus. De multe ori eșuăm în creșterea noastră spirituală pentru că nu ne conștientizăm adevăratele lipsuri. Îmbătrânim ocolind marile probleme și defecte. Le astupăm mereu și mereu cu păreri prea bune de sine sau cu amânări naive.
Fariseismul - boala spirituală a „sănătoșilor”
Este cazul fariseilor. Ca și în alte situații, ei suferă de boala unei presupuse atotștiințe religioase. Au o explicație pentru toate aceste vindecări: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (Matei 9, 34). În loc să citească cele două minuni ca împlinirea unei prorocii (Isaia 35, 5), ei văd în lucrarea lui Hristos o acțiune distructivă, demonică. Certitudinile lor sunt hrănite doar în mod superficial de conținuturi religioase, în realitate îi motivează invidia, ura, orbirea lăuntrică. Fariseismul nu este documentat în Sfintele Evanghelii nu din rațiuni istorice (pentru a condamna gruparea fariseilor), ci din rațiuni duhovnicești. Fariseismul este prezentat de Sfinții Evangheliști drept un avertisment la adresa omului religios, care, autoîndreptățit prin observarea atentă și evlavioasă a poruncilor, riscă să nu mai vadă esențialul: pe Domnul Legii, pe Mesia Însuși, pe Mântuitorul. Orbirea fariseilor este, într-un registru mai larg, simbol pentru orice tip de ideologie care neagă prin toate mijloacele evidența prezenței lui Dumnezeu în lume. Este interesant faptul că Mântuitorul nu va lua atitudine față de această boală spirituală a formalismului religios și a autocertitudinii înșelătoare decât la începutul Săptămânii Mari. Până atunci, El evită un conflict deschis cu fariseii, le dă doar de înțeles că El nu intră cu forța în viața omului satisfăcut de sine și de starea în care se află: „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. [...] N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință” (Matei 9, 12-13).
Rezistența pasivă: cei vindecați de și prin Hristos sunt adevărații apologeți ai Bisericii
Această tensiune între puterea lucrării lui Hristos în viața oamenilor suferinzi (sau conștienți de neputința lor fizică sau spirituală) și tăcerea Sa smerită față de obtuzitatea celor care Îl neagă o simțim ca fiind actuală și în zilele noastre. Suntem înconjurați de multe ideologii care au ca numitor comun negarea prezenței vindecătoare a lui Dumnezeu în lume. Căutăm căi de a ne îndreptăți în fața acestora, de a apăra valorile noastre creștine. Ne e teamă că multe din aceste valori vor dispărea din societate. În fața acestor neliniști și temeri justificate, Mântuitorul ne arată calea unei rezistențe pasive, motivate spiritual. Cea a bolnavilor deveniți prin El sănătoși, care încep să mărturisească. Adevărații apologeți creștini sunt cei care și-au schimbat viața prin și cu Hristos. Cei care știu că El este Vindecătorul, pentru că L-au trăit și Îl trăiesc ca atare. Orbii cărora Hristos le-a deschis ochii, cei cărora El le-a redat sensul vieții - ei sunt un miez care nu va dispărea niciodată din Biserică. Îi numim sfinți, mulți alții sunt sfinți, deși nu îi numim (încă) așa. Orice ideologie, orice obtuzitate antihristică pălește în fața acestor mărturisiri.
Hristos continuă să lucreze în istorie, tăcut, dar real și efectiv, în pofida oricăror strategii de a-L opri și ignora.