Vindecarea slugii sutașului - manifestare a autorității smerite

Duminica a 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Matei 8, 5-13

„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Şi i-a zis Iisus: Venind, îl voi vindeca. Dar sutaşul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai spune un cuvânt şi se va vindeca sluga mea. Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi ­slugii mele: Fă aceasta, şi face. Auzind, Iisus S-a minunat şi a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă. Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii Împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te, fie ţie după cum ai crezut. Şi s-a însănătoşit sluga lui în ceasul acela.”

Fără a intra în adâncul receptării textului în cele patru Evanghelii, trebuie să atragem atenția cititorilor că vindecarea este relatată în Matei 8, 5-13, Luca 7, 1-10 și Ioan 4, 46b-54, cu importante diferențe textuale, care sunt însă relevante pentru semni­ficațiile teologice ale minunii. În textul după Matei, însuși sutașul îi iese înainte Domnului pe cale, rugându-L să-i vindece sluga, un slăbănog care suferea cumplit în casă. Evanghelistul Luca nu vorbește despre o întâlnire directă a celor doi, ci doar despre intermedieri ale comunicării prin „bătrânii iudeilor” și prin prietenii sutașului. La Sfântul Luca accentul este pus pe autoritate: sluga sutașului era la el „în cinste”, conducătorii evrei ai Capernaumului îl consideră pe sutaș „vrednic” de viitoarea intervenție minunată, întrucât „iubeşte neamul nostru şi el ne-a zidit sinagoga”, iar prin cuvintele transmise de prietenii săi, sutașul se declară „nevrednic” a-L primi pe Hristos în propria casă. La finalul capitolului al patrulea, evanghelistul Ioan relatează vindecarea fiului unui slujitor regesc din Capernaum, accentul fiind pus pe realitatea minunii săvârșite de la distanță de Hristos-Domnul, detalii care confirmă unitatea și autoritatea transmiterii apostolice a cuvântului revelat, dar și complementaritatea relatărilor aghiografilor.

În timpul viețuirii pe pământ a lui Hristos, Țara Sfântă era sub stăpânire romană, armata fiind responsabilă mai mult de asigurarea liniștii politice și administrative, de înăbușirea eventualelor revolte, de proclamarea autorității centrale. Capernaumul nu era un important avanpost militar, ci fiind o localitate de graniță și punct vamal era păzit de o centurie de soldați, sub comanda centurionului, adică a sutașului. Ca reprezentant al Imperiului Roman, sutașul impunea prin autoritate strictă disciplina și era considerat, dincolo de propria identitate culturală și de neam, un venetic în pământul sfânt oferit ca dar divin poporului ales, un neevreu și un păgân.

Autoritatea și smerenia nu se anulează reciproc

Este foarte important că în textul evanghelic al minunii vindecării slugii sutașului nu găsim vreun reproș la stăpânirea pământească romană. Sutașul își prețuiește sclavul - care trebuie să fi fost localnic, evreu, intervine pentru vindecarea lui, este apreciat de autoritățile locale iudaice, întrucât, conform Sfântului Luca, s-a implicat în construirea comu­nității religioase sinagogale, căreia îi recunoaște rigorile ce vin din tradiția mozaică. Evreii riguroși considerau că este necurat să intri în casa unui idolatru, înțele­gându-se prin extensie un păgân, să mănânci sau să bei cu el. Această regulă a purității poate fi sesizată din textele In 4, 9; 18, 28; Fp 10, 28; 11, 3, argumente ale unei practici uzuale în vremea Mântuitorului. Prin urmare, sutașul din Evanghelie este atât de smerit, încât, respectând legea iudaică, nu dorește să se întâlnească personal cu Hristos. În același timp, el argumentează umilința sa prin autoritatea cuvântului care este suficient pentru a provoca vindecarea slugii sale. Sutașul este exemplul faptului că autoritatea și smerenia nu se anulează una pe alta! Dimpotrivă! Tocmai expe­riența de-o viață a autorității ­poruncitoare și a ascultării umile îi deschide sutașului înțelegerea despre ce este și cum lucrează puterea lui Hristos! Sutașul nu este prezentat în opoziție cu Hristos, ci el este un model de credință (confirmat în texte precum Lc 23, 47; Fp 10, 1-48), care recunoaște autoritatea și puterea lui Hristos, pentru că el însuși „este om pus sub stăpânire”.

Este evident la Sfântul Matei interesul pentru a preaslăvi autoritatea lui Hristos-Domnul (Mt 9, 6.8; 10, 1; 21, 23-24; 22, 29; 24, 30). Cu doar câteva versete mai înainte, evanghelistul scrie că Hristos „îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Mt 7, 29), iar proclamarea Domnului de la finalul Evangheliei, „Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ” (Mt 28, 18), are rolul de a pecetlui adevărul Întrupării Fiului lui Dumnezeu și al mântuirii uma­nității prin autoritatea divină răscumpărătoare. Dacă în Evanghelia după Matei Mântuitorul vindecă sluga sutașului doar pe baza credinței sutașului, în Evanghelia după Luca bătrânii evrei îi prezintă lui Hristos câteva argumente pentru care El ar trebui să facă minunea. Este evident că la Luca nu este vorba despre o înduplecare a puterii atotmilostive a Domnului prin autoritatea conducătorilor lumești, cât tocmai, indirect, despre recunoașterea mesianității lui Hristos. Din acest punct de vedere, Matei este mai categoric în a arăta puterea credinței sutașului (8, 10.13), delimitând-o de puterea socială a bătrânilor comunității. De altfel, la Luca este mai mult decât evident contrastul dintre afirmarea plină de autoritate a ­liderilor „Este vrednic...!” și mărturisirea umilă a sutașului „Nu sunt vrednic...!”.

Rugăciunea umilă, plină de ­evlavie, a sutașului neevreu stă la baza cuvântării sale. Sutașul nu vrea să arate o apreciere fățarnică față de Hristos prin invi­tarea în casa sa, sugerează evan­ghelistul Matei, în timp ce Sfântul Luca afirmă că sutașul se considera atât de nevrednic, încât nici nu vrea să se înfățișeze Domnului (Lc 7, 7). De aceea Îi cere să spună doar un cuvânt ca să se în­să­nătoșească sluga lui. Autoritatea care covâr­șește pe Hristos este cea a cre­dinței, iar nu vreun alt fel de prețuire. De aceea, tocmai înțe­legerea puterii smerite a lui Hristos de către un păgân pri­mește răs­punsul minunării Domnului pentru credința lui și vindecarea scla­vului, pe care El o face fără nici un cuvânt, de la distanță, fără pre­zența personală a bolnavului.

Sutaşul conştientizează autoritatea lui Hristos

Interesant e că sutașul nu e prezentat doar ca un om de forță, ci și ca un neputincios. Vindecarea slugii sale nu a fost posibilă până la venirea lui Hristos în Capernaum. Puterea lumească a soldatului, ce în situații de conflict poate decide între viață și moarte, și-a găsit acum limita, în fața bolii, suferinței și a morții. Sluga sa nu poate fi vindecată doar pentru că sutașul are putere, îl conduce și îl stăpânește! Puterea lumească, ­care deschide doar ochii sutașului pentru a înțelege cum lucrează puterea lui Hristos, este relativizată, încât în această situație sutașul nu are nici o putere peste sclavul său. Evanghelia nu este, așadar, despre un sutaș care își exercită puterea, ci despre unul care află limitele puterii sale și care conștientizează că autoritatea lui Hristos nu poate fi încadrată în principiile și rigorile autorității sale. Sutașul este conștient că întâlnește pe cineva cu mai multă putere decât puterea lui: pe Iisus Hristos Mântuitor (Sotir) și Domnul (Kirie), pe Hristos „Domn și Stăpân al vieții” (Sir 23, 1, Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul).

Evanghelia se încheie cu o evidentă polemică împotriva evreilor care au refuzat să creadă în Hristos și mărturia că Evanghelia este acum primită de popoare, pentru care sutașul reprezintă un exemplu. Deschiderea Împărăției lui Dumnezeu popoarelor și invitația la ospățul pregătit acelora sunt teme recurente în textele veterotestamentare (Ps 35, 8; 62, 5-6; 64, 4-5; Is 25, 6; 56, 3-8). Însă părtășia la masă cu Avraam, Isaac și Iacov, marii patriarhi biblici, ale căror nume se leagă nu doar de un trecut faimos, ci și de un viitor plin de speranță, este o „schimbare de ­locuri la masă”, un transfer de autoritate către noii „fii ai împărăției”. Iar Gazda Cinei împărătești este Stăpânul vieții noastre, nu ca autoritate deterministă de sus, ci „smerit și suveran, smerit întru suveranitate și suveran întru smerenie” (pr. Dumitru Stăniloae), ­Puterea lucrătoare dinăuntru, ca Dum­nezeu-Om, nedespărțit de lume și unit lăuntric cu ea, în Biserică.