În vremea aceea a intrat Iisus într-un sat, iar o femeie cu numele Marta L-a primit în casa ei. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezându-se la picioarele Domnului, asculta cuvintele Lui. Iar Marta se
Biblia - verset cu verset: Înţelepciunea lui Adam
Facerea 2, 19:
„Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam, ca să vadă cum le va numi; aşa că toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam.“ În acest verset, Adam, coroana creaţiei, este chemat să pună nume tuturor vietăţilor. Sfinţii Părinţi tâlcuiesc numirea animalelor de către Adam în mod cu totul literal, văzând în ea arătarea stăpânirii omului asupra lor, netulburata lui armonie cu ele, ca şi o înţelepciune şi o înţelegere, la întâiul om, care întrece cu mult toate cele cunoscute omului de atunci încoace. „Cuvintele «le-a adus la Adam» arată înţelepciunea lui Adam şi pacea care se afla între animale şi om înainte ca omul să calce porunca. Căci ele au venit împreună înaintea omului, ca înaintea unui păstor plin de dragoste; fără teamă, după fel şi după chip, au trecut în cete pe dinaintea lui, nici temându-se de el, nici tremurând unul înaintea celuilalt“, spune Sfântul Efrem. În acelaşi sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Dumnezeu face aceasta, voind să ne dea dovadă de multa înţelepciune a lui Adam... Dar lucrul acesta s-a făcut nu numai ca să aflăm înţelepciunea lui Adam, ci ca să ni se arate, prin punerea numelui, că omul este stăpânul lor“. O schiţă a teologiei numelui o găsim în lucrarea „Păstorul lui Herma“, scrisă pe la mijlocul secolului al II-lea. În această lucrare, se spune că „numele Fiului este mare şi minunat şi El este cel ce susţine lumea. Aşadar, dacă toată creaţia este ţinută de Fiul lui Dumnezeu, ce gândeşti de cei chemaţi de El, de cei care poartă numele Fiului lui Dumnezeu şi umblă în poruncile Lui? Vezi, dar, pe cine ţine? Pe cei care, cu toată inima, poartă numele Lui“. Importanţa numelui este recunoscută în toate religiile teiste, mai ales în islam şi în numeroase culturi vechi, printre care este suficient să reţinem, spre exemplu, Egiptul, China şi lumea evreiască. În gândirea popoarelor vechi, numele era ca o imagine sau umbră a celui ce îl purta, un simbol al personalităţii acestuia, pe care o putea reprezenta. Şi în Israel era răspândită credinţa în legătura strânsă dintre nume şi purtătorul său. Pronunţarea unui nume transpune energia potenţială în forţă operantă; Adam denumeşte fiinţele, instaurând astfel dominaţia sa asupra lor. Vechii egipteni susţin că numele sunt parte integrantă din persoană. A-l scrie sau a-l rosti înseamnă a-i da viaţă sau a o prelungi. La chinezi, a da nume implică o luare în stăpânire a persoanei sau a obiectului în cauză. În fine, evreii au atribuit numelui lui Yahve (YHVH - Eu sunt Cel ce este, Ieşirea 3, 14), pe care numai arhiereul îl putea pronunţa, energii dincolo de orice putere de înţelegere a oamenilor. Dumnezeu este prezent şi activ în Numele Său, care trimite putere şi binecuvântarea Sa.