Luca 8, 22-25 (Potolirea furtunii)

„În vremea aceea a intrat Iisus în corabie cu ucenicii Săi și a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Și au plecat. Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Atunci s-a lăsat pe lac o furtună de vânt și corabia se umplea de apă și erau în primejdie. Deci, apropiindu-se, L-au deșteptat, zicând: Învățătorule, Învățătorule, pierim! Iar El, sculându-Se, a certat vântul și valul apei, și ele au încetat și s-a făcut liniște. Și le-a zis: Unde este credința voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alții: Oare cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei, și ascultă de El?”

Încercările vieții

Origen, Omilii la Cartea Ieșirii, Omilia VIII, Cap. VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 6, pp. 93-94

„În ce mă privește, eu doresc ca Dumnezeu să mă încerce pentru păcatele mele, atâta timp cât trăiesc în lumea aceasta, ca să mă facă să iau aici pedeapsa pentru ca acolo, sus, Avraam să zică și despre mine cuvintele pe care le-a spus bogatului, în legătură cu Lazăr cel sărac: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta și Lazăr, asemenea, pe cele rele. Ci acum, aici, el se mângâie, iar tu te chinuiești (Luca 16, 25). De aceea, când Dumnezeu ne încearcă și ne pedepsește, noi nu trebuie să fim lipsiți de recunoștință. Să înțelegem că noi suntem încer­cați în lumea aceasta pentru a dobândi liniștea în lumea cealaltă, precum zice și Apostolul: Domnul ne judecă și ne pedepsește, ca să nu fim osândiți împreună cu lumea (I Corinteni 11, 32). De aceea fericitul Iov a acceptat de bună voie toate încercările, zicând: Dacă am primit de la Domnul cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele? (Iov 2, 10). Domnul a dat, Domnul a luat. Domnul a făcut cum a binevoit. Fie numele Domnului binecuvântat! (Iov 1, 21). Însă El Se îndură, până în al miilea neam, de cei care-L iubesc (Ieșirea 20, 6). Oameni ca aceștia, într-adevăr, nu au nevoie să fie dojeniți, căci ei nu mai păcătuiesc, cum zice și Domnul: Cel care Mă iubește ține poruncile. Tot așa: iubirea desăvârșită alungă frica (I Ioan 4, 18).”

Minucius Felix, Dialogul Octavius, XXXVI, 8-9, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 3, pp. 390-391

„Încercările la care suntem su­puși ne întăresc puterile și nenorocirea deseori ne învață ce e virtutea. Fără exercițiu, atât puterile trupului, cât și ale sufletului slăbesc. Toți bărbații voștri atât de viteji, pe care-i dați ca pildă, au ajuns străluciți după mari suferințe. Nu înseamnă că Dumnezeu nu ne poate ajuta sau că ne dispre­țuiește, deoarece El e conducătorul tuturor și tatăl care-și iubește copiii, dar ne pune la încercare și ne cercetează cu atenție pe fiecare în greutățile vieții, prețuiește pe fiecare după primejdiile pe care le-a înfruntat, punând la încercare voința omului până în ultima clipă a vieții, fără să-I scape nimic din ceea ce face fiecare. După cum aurul se încearcă în foc, la fel omul se încearcă în primejdii.”

(Pr. Narcis Stupcanu)