Marcu 11, 1-11 (Intrarea Domnului în Ierusalim)

„În vremea aceea S-a apropiat Iisus de Ierusalim și a venit în Betfaghe și în Betania, lângă Muntele Măslinilor, și a trimis pe doi dintre ucenicii Săi și le-a zis: Mergeți în satul care este înaintea voastră și, intrând în el, îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l și aduceți-l. Iar de vă va zice cineva: De ce faceți aceasta?, spuneți că Domnul are trebuință de el și îndată îl va trimite aici. Deci au mers și au găsit mânzul legat la o poartă, afară la o răspântie, și l-au dezlegat. Și unii din cei care stăteau acolo le-au zis: De ce dezlegați mânzul? Iar ei le-au spus precum le zisese Iisus și i-au lăsat. Și au adus mânzul la Iisus și ei și-au pus hainele pe el, iar Iisus a șezut pe el. Și mulți își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale. Iar cei ce mergeau înainte și cei ce veneau pe urmă strigau, zicând: «Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!» Binecuvântată este Împărăția ce vine, a părintelui nostru, David! Osana întru cei de sus! Și a intrat Iisus în Ierusalim și în templu și, privind toate în jur, iar vremea fiind spre seară, a ieșit spre Betania cu cei doisprezece.”

Valențele smereniei

Origen, Omilii la Cartea Iosua, Omilia XXIII, Cap. II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 6, p. 293

„Este sigur că sunt două smerenii. Una este despre care Mântuitorul zice: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Despre această smerenie s-a zis: Oricine se înalță pe sine se va smeri (Luca 14, 11), iar în alt loc: Smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu (I Petru 5, 6). Dar mai există și o altă smerenie, smerenia vinovată a păcăto­șilor, cum este cea despre care vorbește Scriptura în legătură cu o împreunare nelegiuită: el a smerit-o (II Regi 13, 14), este cea scrisă despre Amon, care a smerit pe Tamara, sora lui. Există deci o smerenie deșartă care se naște din păcat. Aceasta este capitala smereniei deșarte, pe care a luat-o sau a răpus-o Caleb și a ucis pe cei trei fii ai lui Enac, care au fost fii ai smereniei deșarte. După moartea acelora, el însuși locuiește în orașul lor și face cele ce se descriu mai departe. (...) Fiul smereniei deșarte este în afară (străin) de ceea ce este sfânt, adică în afară de Dumnezeu.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XV, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 175

„Smerenia este de mai multe feluri. Smerenia unuia e cu măsură, a altuia fără de hotar. Pe aceasta din urmă o laudă și fericitul profet David, dându-ne ca pildă nu smerenia aceea care ne pleacă puțin mintea, ci aceea care ne zdrobește desăvârșit, spunând: Jertfă lui Dumnezeu: duh umilit; inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi (Psalmi 50, 18), iar cei trei tineri aduc lui Dumnezeu, în loc de mare jertfă, această smerenie, zicând: Ci cu suflet zdrobit și cu duh de smerenie să fim primiți (Daniel 3, 39)”. 

(Pr. Narcis Stupcanu)