Marcu 8, 22-26 (Vindecarea orbului din Betsaida)

„În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.”

Simțurile omului și puterile sufletești

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea a doua, 83a, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, p. 219

„(...) Simțurile trupului, după rațiunea mai dumnezeiască adecvată lor, spun unii că sunt îndrumătoarele elementare ale puterilor sufletului, adaptându-le treptat spre făptuirea (virtuților), prin perceperea rațiunilor din lucruri. (...) De aceea, unii au și numit simțurile icoane ale puterilor sufletești. Căci fiecare simțire cu organul ei, adică cu simțul, e rezervată, după fire, în mod principal, potrivit unei rațiuni mai tainice, unei puteri a sufletului. Așa, spun că simțirea văzului slujește puterii înțelegătoare, adică minții; cea a auzului, puterii cuvântătoare (raționale); cea a mirosului, puterii irascibile; cea a gustului, puterii poftitoare; cea a pipăitului, puterii vitale. Și simplu, ca să spun mai clar, vederea sau ochiul e icoana minții, auzul sau urechea, a cuvântului (rațiunii); mirosul sau nasul e icoana iuțimii; gustul, a poftei; pipăitul, a vieții. Sufletul e purtat și condus de acestea, prin puterile sale, după legea lui Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut înțelept, în chip variat, îndreptate spre cele sensibile; și dacă se folosește bine de simțuri prin puterile sale, culegând rațiunile de tot felul ale lucrurilor, și mută în sine tot ce se vede, în care Se ascunde Dumnezeu, pe Care Îl propovăduiește în tăcere, creează și el prin liberă alegere în cugetare o lume prea frumoasă și duhovnicească. În scopul acesta unește între ele cele patru virtuți generale, ca pe niște elemente spre închegarea lumii ce se alcătuiește din ele în chip inteligibil prin Duh. Iar fiecare virtute se naște prin împletirea unei puteri a sufletului cu simțurile. Astfel, prudența (chibzuința), din lucrarea cunoscătoare și pricepută a puterii înțelegătoare și raționale, este în împletire cu simțirea văzului și a auzului, aplicată la cele sensibile proprii acestora; bărbăția (curajul), din împletirea iuțimii cu mirosul sau cu nasul, în care sălășluiesc, cum spun unii, duhul irascibil și aplicarea lucrării ce rezultă din această îmbinare în mod egal (fără aprinderi și potoliri) la domeniul sensibil corespunzător; cumpătarea, din întrebuințarea moderată a puterii poftitoare unite cu simțirea gustului, în aplicarea la domeniul sensibil propriu; dreptatea, din distribuirea ordonată și armonioasă a puterii vitale în acțiune, prin simțul pipăitului în toate și în jurul tuturor celor sensibile.”

(Pr. Narcis Stupcanu)