Marcu 8, 22-26 (Vindecarea unui orb)

„În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat.”

Vederea cu ochii minții

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A treia convorbire cu părintele Theonas, Cap. VI, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 709

„Să presupunem că au intrat într-o casă mare, cu multe lucruri, unelte, vase, doi oameni: unul cu vederea bună, iar altul bolnav de ochi. Cel ce nu poate vedea totul va spune că în casă nu sunt decât dulapuri, paturi, scaune, mese și altele pe care le-a identificat nu atât cu ochii, cât pipăindu-le. Dimpotrivă, cel cu ochi sănătoși vede chiar și pe cele mai ascunse lucruri și spune că în acea casă sunt multe lucruri foarte mici, cărora nici nu le poate stabili numărul. Acestea, dacă ar fi strânse grămadă, ar egala sau ar întrece prin mulțimea lor pe cele puține, pe care le pipăie cel cu vederea slabă. Așa sunt sfinții, care, ca să zic așa, văd. Ei, având cea mai mare dorință de desă­vârșire, chiar pe acelea pe care ochii întunecați ai minții noastre nu le văd, le cuprind în ei repede și le osândesc foarte aspru. Cei ce nu și-au pătat conștiința cu nici cel mai mic păcat, asemenea unui neg pe o piele albă ca zăpada, se cred plini de multe pete dacă le-a pătruns în casa minții nu zic necinstea unei cugetări deșarte, ci dacă în timpul rugăciunii gândul la psalmul care urmează le-a sustras atenția de la cel în curs.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, A treia convorbire cu părintele Theonas, Cap. XIX, 2-3, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 721

„Cu cât va înainta mai mult mintea omenească și va ajunge la o mai curată stare a contem­plației, cu atât se va vedea mai pătat, ca printr-o oglindă a purității sale. De vreme ce sufletul se întinde cu privirea mai în înălțime și dorește lucruri mai mari decât cele pe care le săvâr­șește, este de trebuință ca pe cele în care se găsește să le primească întotdeauna ca fiind mai prejos și mai vrednice de dispreț. O privire sinceră găsește mai multe rele, o viață fără reproș își con­stată cu părere de rău mai multe greșeli, iar îndreptarea purtării și întrecerea în virtute înmulțesc plânsul și suspinele. Nimeni nu poate fi mulțumit cu treapta pe care a înaintat și, cu cât a fost cineva mai curat la minte, cu atât, văzându-se mai jos, găsește pricini mai degrabă pentru umilință, decât pentru trufie. Cu cât s-a ridicat mai repede la cele înalte, cu atât vede că i se îndepărtează și mai mult piscul pe care vrea să-l atingă.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)