Matei 11, 20–26 (Vai de cei care nu se pocăiesc!)

„În vremea aceea a început Iisus să mustre cetățile în care se făcuseră cele mai multe minuni ale Sale, pentru că nu s-au pocăit: Vai ție, Horazine! Vai ție, Betsaida! Că, dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult s-ar fi pocăit în sac și în cenușă. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în ziua judecății decât vouă. Și tu, Capernaume, care ai fost înălțat până la cer, până la iad vei fi coborât. Căci, dacă s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi. Dar zic vouă că pământului Sodomei îi va fi mai ușor în ziua judecății decât ție. În vremea aceea, răspunzând, Iisus a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Da, Părinte, căci așa a fost bunăvoința înaintea Ta.”

Pocăința șterge păcatele pentru totdeauna

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XLI, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 497-498

„Înfricoșător este scaunul acela de judecată, osânda de neînlăturat, iar chinul de nesuferit. Dacă vrei să nu fii pedepsit nici aici, judecă-te singur, cere-ți singur socoteală de faptele tale! Ascultă ce spune Pavel: Dacă ne-am judeca pe noi înșine, n-am mai fi judecați (I Corinteni 11, 31); Dacă faci asta și mergi înainte pe acest drum, vei dobândi și cununa. Dar cum să mă pedepsesc pe ­mine însumi?, m-ai putea întreba. Plângi, suspină cu amar, sme­rește-te, chinuiește-te, adu-ți a­min­te de păcatele tale, unul câte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Dacă ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci știi că prin aceasta mai cu seamă se pedepsește sufletul. Dacă ți-ai adus aminte de păcatele tale, atunci știi câtă durere se naște de aici. De aceea Dumnezeu dă unei astfel de pocăințe ca răsplată îndreptățirea, spunând: Spune tu mai întâi păcatele tale, ca să te îndreptezi (Isaia 43, 26). Nu-i puțin lucru pentru îndreptarea ta adunarea în minte a tuturor păcatelor tale, întoarcerea lor și pe o parte, și pe alta, după felul lor, și trecerea lor pe dinaintea ochilor tăi. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atât de mare zdrobire de inimă, că socotește că nici nu merită să mai trăiască. Iar cel care a ajuns la această socoteală va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrânare, nici de adulter, nici de păcate recunoscute de toată lumea ca păcate, ci adună în mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grăirile de rău, deșertăciu­nile, pizmuirile tale și toate păcatele la fel cu acestea! (...) Nu socoti, dar, mici aceste păcate, ci adună-le pe toate și scrie-le ca într-o carte. Dacă le scrii tu, Dumnezeu ți le șterge, după cum dacă tu nu le scrii, Dumnezeu ți le și scrie și te și pedepsește. Este, dar, cu mult mai bine ca păcatele noastre să fie scrise de noi și să ne fie șterse sus, decât, dimpotrivă, ca noi să le uităm, iar Dumnezeu să ni le pună înaintea ochilor noștri în ziua cea înfricoșătoare.”

(Pr. Narcis Stupcanu)