Matei 12, 38-45

„În vremea aceea au venit la Iisus unii dintre cărturari și farisei, zicând: Învățătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El, răspunzând, le-a zis: Acest neam viclean și desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da decât semnul lui Iona prorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile și trei nopți, așa va fi și Fiul Omului în inima pământului trei zile și trei nopți. Bărbații din Ninive se vor ridica la judecată cu neamul acesta și-l vor osândi, că s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și, iată, aici este mai mult decât Iona. Regina de la miazăzi se va ridica la judecată cu neamul acesta și-l va osândi, căci a venit de la marginile pământului ca să asculte înțelepciunea lui Solomon; și, iată, aici este mai mult decât Solomon. Iar când duhul necurat a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă, și nu găsește. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit; și, venind, o află golită, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, sălășluiesc aici, și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Așa va fi și cu acest neam viclean.”

Semnele lucrării Fiului lui Dumnezeu în lume

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, partea întâi, 5b, în Părinți și Scriitori Bisericești (1983), vol. 80, p. 57

„«Şi lucra mai presus de om cele omeneşti», schimba prin paşii Săi firea elementelor, fără schimbare. O arată aceasta limpede apa ne­statornică ce susține, fără să cedeze, greutatea picioarelor materiale şi pământeşti, rămânând printr-o putere mai presus de fire nedesfăcută (α’διάχυτον). Căci umbla cu adevărat cu picioarele uscate, ce aveau un volum corporal şi o greutate materială, pe apa fluidă şi nestatornică, trecând pe mare ca pe uscat şi arătând prin această umblare, deodată cu puterea dumnezeirii Sale şi ne­despăr­țită de ea, lucrarea naturală a trupului; căci mişcarea aceasta de trecere apar­ținea prin fire trupului, şi nu dumnezeirii suprainfinite şi supra­ființiale, unită cu El după ipostas. Căci odată ce Cuvântul mai presus de ființă Şi-a luat o ființă (S-a substanțializat) în mod omenesc, El avea ca proprie Lui, împreună cu ființa umană, şi micimea ființei ce-L caracteriza în mod general ca om şi arăta forma speciei în chip natural prin toate ­cele ce le lucra ca om. Fiindcă S-a făcut cu adevărat om, respirând, grăind, umblând, mişcându-Şi mâinile, folosindu-Se în mod firesc de simțuri pentru perceperea lucrurilor sensibile, flămânzind, însetând, mâncând, dormind, ostenind, lăcrimând, agonizând, deşi era Puterea de sine subzistentă, şi în general făcând toate celelalte prin care, lucrând liber, mişca firea asumată, aşa cum mişcă sufletul în chip natural trupul unit cu el. Căci firea aceasta devenise şi se numea cu adevărat a Lui sau, vorbind propriu, El Însuşi S-a făcut ceea ce este în mod real şi firea şi a împlinit, în afară de orice nălucire, iconomia cea pentru noi.”

(Pr. Narcis Stupcanu)