Rânduieli liturgice: Lumânarea - exemplu de jertfelnicie

Nimic din ceea ce este utilizat în cultul Bisericii noastre nu are un rol întâmplător, ci, dimpotrivă, fiecare lucru are cel puţin o dimensiune istorică şi alta simbolică. Lumânarea este cel mai răspândit element al cultului divin. Care este însă rostul şi semnificaţia acesteia? Din primele secole, lumânarea avea întrebuinţare de ordin practic, anume aceea de a ilumina încăperea în care se săvărşeau slujbele. Momentul aprinderii ei a căpătat o conotaţie deosebită prin faptul că se producea, de obicei, seara. În perioada primară a Bisericii, slujbele bisericeşti aveau un pronunţat caracter nocturn, fapt ce a influenţat şi amplificat foarte mult întrebuinţarea lumânării. Principalul simbolism al acesteia este puternic legat de folosirea ei la slujbele de seară, moment ce aminteşte de venirea Mântuitorului Hristos în lume ca „Lumină a lumii“. Pe lângă acest simbol, lumânarea mai reprezintă şi sufletul omenesc, viaţa, ca dar al lui Dumnezeu. Alături de aceste aspecte, lumânarea înfăţişează un important exemplu de jertfelnicie, pentru că aceasta se sacrifică pe sine pentru a-i lumina pe cei din jur. Este o mărturie discretă, dar extrem de relevantă pentru viaţa credinciosului. Se poate observa în acest mod ecoul ce îl produce acest simbolism, şi anume acela ca viaţa creştinului să fie într-o permanentă legătură cu comunitatea celorlalţi oameni. Ţinta creştină devine în acest fel proiecţia de a fi lumină purtătoare a harului dumnezeiesc şi de a face ca şi ceilalţi oameni să se împărtăşească de acest dar. Procedând în acest mod, nu facem altceva decât să respectăm cuvintele Mântuitorului de a nu ascunde lumina faptelor noastre ce pot fi imitate, sub obroc ci, din contră, de a face să strălucească aceasta înaintea oamenilor, ca aceştia, văzând faptele noastre, să-L slăvească pe Dumnezeu prin ele.