Răspunsuri duhovniceşti: Sinucigaşul îşi pune nădejdea în oameni

Preacucernice părinte Picu Ocoleanu, de multe ori în cazurile de suicid se invocă liberul arbitru ca justificare. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

Suntem liberi chiar să ne sinucidem. Cu toate acestea, liberul arbitru este o libertate formală, nu este libertatea în ea însăşi. Sunt liber să aleg între bine şi rău, dar, odată ce aleg răul, libertatea mea se diminuează, se perverteşte. Să zicem că un tânăr oarecare este liber să se drogheze. În momentul în care alege această cale, libertatea sa se diminuează prin dependenţă. Aici este marele paradox, omul rămâne în continuare liber în alegerea sa, însă această capacitate de a alege se diminuează considerabil prin dependenţa de răul ales. Devenind dependent de răul ales, omul nu mai poate fi liber. El devine rob al păcatului. Soluţia cea mai potrivită este bineînţeles alegerea binelui, ca perspectivă a libertăţii, ca apropiere de Dumnezeu: "Duh este Dumnezeu şi acolo unde este Duhul lui Dumnezeu este libertate". Prin urmare, atunci când vorbim despre liberul arbitru, nu ne referim la libertate în sine. Liberul arbitru este libertatea de a alege. Libertatea autentică este libertatea de a fi în Duhul, libertatea de a fi cu Dumnezeu, este faptul de a via în Duhul Sfânt. Cel care iubeşte este liber, iar cel care este cu adevărat liber, acela nu trebuie decât să iubească. În această situaţie, suicidul se mişcă într-o mare iluzie a libertăţii. Nimeni nu are certitudinea că, dacă moare, va putea scăpa de grijile care îl macină necontenit. Învăţătura Bisericii despre viaţa de apoi ne atenţionează că urmează judecata, unde fiecare faptă a noastră va fi cântărită cu mare socoteală. Ar trebui să cugetăm la această întrebare: de unde ştiu că în felul acesta aş putea scăpa de toate problemele mele? Mai curând, din ce ne spune Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, cel care se sinucide nu mai are nici o scăpare, ci se afundă şi mai rău în iadul acesta transtemporal, unde nu mai există pocăinţă, unde nu mai există iubire. De aceea, cred că cea mai potrivită soluţie în lupta cu acest gând este apropierea de Biserică şi de Duhul Sfânt, Dătătorul de viaţă.

Ce-l ajută pe cel care se luptă cu păcatul sinuciderii?

Cel care s-a lăsat biruit de acest gând înşală gândirea, înşală cugetul, înşală firea, se înşală pe el însuşi. În cazurile acestea este nevoie de multă rugăciune. De regulă, sinuciderea apare acolo unde nu există rugăciune. Nu poţi să te rogi şi apoi să te sinucizi. Sinuciderea este un rod al necredinţei, al lipsei harului, şi atunci trebuie să ne rugăm să primim de la Dumnezeu harul acesta care ne dă nădejde, care ne dă iubire, care ne dă puterea de a trece peste toate greutăţile vieţii. Dacă ne-am uita la cât de slabi suntem, am spune şi noi ca Sfântul Apostol Petru: "Doamne, dar cine mai poate să facă lucrul acesta?" Dacă am rămâne doar în nădejdea puterilor noastre, s-ar alege praful de noi. De aceea, harul Duhului Sfânt vine şi "pe cele cu lipsă le plineşte", ne ridică din disperarea noastră, ne oferă alternative nenumărate pentru viaţa noastră. De regulă, cei care se sinucid sunt oameni care-şi pun nădejdea în semeni, în "fiii oamenilor întru care nu este mântuire", aşa cum spune psalmistul. Ajutorul nostru este la Domnul, iar inima noastră în Biserică, alături de "Sfintele sfinţilor".