Cronica unei întâlniri

În ultimii ani ai vieţii sale pământeşti, părintele Constantin Galeriu a iniţiat, la Biserica „Sfântul Silvestru” din Bucureşti, unde era preot paroh, începând din ianuarie 2001, o serie de întâlniri ale enoriaşilor cu intelectuali îmbisericiţi din acei ani. Părintele a dat acestui grup un nume ce reflecta viziunea sa asupra menirii acestor întâlniri: Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului.

Pentru părintele Galeriu, un adevărat intelectual trebuie să fie în primul rând o conştiinţă, indiferent de domeniul specializării sale. Erudiţia, competenţa, excelenţa profesională, talentul, chiar genialitatea nu erau de ajuns. Ele trebuiau dublate de conştiinţa lucidă a apartenenţei la o elită autentică, de conştiinţa rolului, asumat la modul mărturisitor explicit, de a fi repere morale şi spirituale pentru poporul din care s-au născut.

Vocaţia supremă a unei asemenea conştiinţe mărturisitoare, în viziunea părintelui, era cea de a sluji Adevărul, adică pe Hristos. Dar Adevărul fiind o Persoană, mai mult, fiind Dumnezeu Însuşi, iar Dumnezeu fiind iubire, aşa cum ne învaţă Evanghelia, Adevărul nu poate fi slujit autentic decât cu iubire: iubire de Dumnezeu, iubire de Adevăr, iubire de oameni. Iată semnificaţia numelui ales de părintele ca deviză sub care să se desfăşoare întâlnirile pe care le-a iniţiat: „Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului”. Un dialog şi o comuniune a intelectualilor din Biserică dornici să se formeze şi să se manifeste ca adevărate conştiinţe ce dau mărturie despre Adevăr.

După mutarea părintelui Constantin Galeriu la cele veşnice, întâlnirile au încetat câţiva ani. Ele au fost reluate de părintele paroh Alexandru Gherasim şi de părintele Cristian Galeriu, în ianuarie 2016, tradiţia lor redobândindu-şi continuitatea.

În seria acestor dialoguri s-a înscris şi întâlnirea de anul acesta, dedicată evocării părintelui Constantin Galeriu, în apropierea praznicului Sfinților Mari Împărați Constantin și Elena. Evocarea a fost făcută de Adrian Luican, ucenic apropiat al părintelui. Ucenic care l-a însoțit timp de aproape 10 ani în multe dintre călătoriile sale prin țară (pe la diferite mănăstiri, la numeroase conferințe și prelegeri susținute în provincie, la orele de curs ținute la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Târgoviște, la nu puține alte evenimente culturale și științifice la care părintele era invitat). În cuvintele invitatului, toate aceste călătorii ar putea fi echivalate cu întinderea unui an petrecut zi și noapte în preajma sfinției sale.

Mărturia de suflet a ucenicului este aceea că părintele - ca preot, ca duhovnic, ca profesor, ca orator public - a avut drept crez de o viață Jertfa, ca temei al Învierii, cum el însuși o spunea. Nu pregeta să rupă din timpul său, chiar la bătrânețe, pentru a răspunde oricărei chemări. Totdeauna prezent și implicat cu generozitate și mărinimie de suflet, părintele era totodată minunat prin discreția sa, prin modul cald și deschis cu care primea pe oricine avea un necaz sau o întrebare. Niciodată egoist, ci întotdeauna mult milostiv și îndelung răbdător. Se simțea, mărturisește ucenicul, că Dumnezeu vorbea prin fapta și verbul sfinției sale.

Uneori ținea conferințe câteva zile la rând, pe aceeași temă, în localități diferite, dar de fiecare dată conținutul era altul. Ceea ce arăta, în mărturia ucenicului, că harul lucra cu părintele și astfel el avea cuvânt adecvat pentru fiecare auditoriu în parte.

În vremea din urmă a vieții sale părea obosit, dar se aprindea vorbind și parcă o putere de sus pogora mereu asupra lui, însuflețindu-l. De altfel, părintele spunea adesea: Până mintea nu ia foc nu poate gândi la Dumnezeu, până ochiul nu ia foc nu-L poate vedea pe Dumnezeu, până limba nu ia foc nu poate vorbi despre Dumnezeu.

Se poate spune că starea de spirit a celor care au participat la această seară de evocare rezonează cu cuvintele unui alt apropiat fiu duhovnicesc al părintelui (Răzvan Codrescu): „Până și Părinții mor, dar ca să rodească înmiit în ceruri. Când ne e greu fără părintele Galeriu, aceasta să ne fie mângâierea. Și încredințarea că ne veghează nevăzut, iar în cuvântul lui, fie și citit dintr-o pagină tipărită, învie răbdător pentru fiecare dintre noi, în acel «acum» inepuizabil despre care îi plăcea să vorbească adesea și de unde nici o moarte nu-l mai poate răpi”.