Despre „pace” în ectenia cererilor

Ectenia cererilor este prezentă în cultul Bisericii atât în cadrul Sfintelor Taine, cât și al ierurgiilor și laudelor. Este o ectenie prin care credincioșii cer de la Dumnezeu daruri speciale pentru a le fi înlesnit drumul spre mântuire. Ectenia cererilor reprezintă un adevărat program de viață duhovnicească pentru fiecare credincios în vederea unui „răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos” și pentru a putea rămâne pururi uniți cu El. Gândul la judecata finală este un imbold ca, având exemplul și ajutorul Maicii Domnului și al tuturor sfinților, „pre noi înșine și unii pre alții și toată viața noastră” să o dăruim lui Hristos prin pocăință. 

O temă centrală a ecteniei cererilor este „pacea”, în fiecare cerere rostită de diacon fiind prezentă cel puțin o referire la „pace”. Eseul de față își propune să expună într-o manieră originală care este scopul acestei cereri și cum influențează pacea viața și dezvoltarea duhovnicească a credincioșilor. Biserica, prin slujbele sale, exprimă acest adevăr atât de simplu și în același timp atât de profund - calea spre cunoașterea lui Dumnezeu constă în stăruința zilnică de a nu păcătui, rânduind să ne rugăm în fiecare zi. O zi cu pace este o zi desăvârșită în care oamenii să își proiecteze întreaga ființă către veșnicie.

Fiecare cerere are o semni­ficație aparte și din acest motiv este necesară o analiză profundă spre a vedea cum influențează pacea drumul către mântuire sub diferite aspecte. Dacă în ceea ce privește „ziua în pace” lucrurile sunt clare, ba chiar și Cuviosul Sofronie de la Essex afirma că acesta ar fi un program zilnic desăvârșit, cu ajutorul păcii primite de sus omul poate să se străduiască să nu mai păcătuiască. 

Îngerul de pace pe care îl cerem în slujbe

O expresie cu adevărat interesantă face parte din următoarea cerere - „înger de pace”. Dar ce poate însemna aceasta? Prin această cerere îi solicităm Domnului să trimită un înger păzitor, neadormit, al sufletelor și trupurilor noastre. Acesta este în același timp și înger de pace, credincios și îndreptător al vieții noastre. El ne îndrumă către luminare și către cunoașterea dumnezeiască venită prin credință. Primește de asemenea rugăciunile noastre și le duce la Tronul lui Dumnezeu. Ne apără de să­ge­țile aprinse ale celui rău, îndreptate cu viclenie asupra noastră, și de ispitele vieții. De aceea, în fiecare seară, la slujba Pavecerniței îl pomenim pe acest înger. El se luptă cu Satana în războiul duhovnicesc purtat de noi pentru păstrarea credinței și integritatea sufletului nostru.

Îngerul de pace nu este altul decât îngerul păzitor care îl ajută pe credincios să își mențină pacea lăuntrică și curățenia sufletească în integralitatea ei. Ca și în cazul cererii anterioare, „pacea” se referă la starea lăuntrică de pace după care omul tânjește în mijlocul războiului duhovnicesc cu forțele răului. Îngerul nu trebuie lăsat să se ostenească de unul singur, iar creștinul să confunde pacea cu acedia. Sfântul Nil Ascetul spunea: „Să ştii că sfinţii îngeri ne îndeamnă la rugăciune şi stau împreună cu noi şi se bucură şi se roagă pentru noi. Deci, dacă ne arătăm nepăsători şi primim gândurile pe care ni le aduc demonii, îi vom mânia mult pe îngeri. Pentru că în timp ce aceştia se luptă atât de mult, noi nici pentru noi înşine nu vrem să-L rugăm pe Dumnezeu, ci dispreţuind slujirea lor şi părăsindu-L pe Domnul Dumnezeul lor, vorbim cu duhurile necurate”. 

Ne rugăm pentru pacea societăţii

Cea de-a treia cerere care se referă la pace este una foarte interesantă. Aceasta se referă la „pacea lumii”, care nu trebuie înțe­leasă în sens literal. Această pace despre care se vorbește în ectenia cererilor ar însemna mai degrabă o resacralizare a socie­tății de azi. Tot astfel cum pacea, după o altă interpretare plată, nu o pot da nici „pietrele ideologice“ ale sistemelor filosofice şi nici „pietrele catehismelor teologice“, ci inima omenească a fratelui dăruită ca hrană curată. Şi din acest motiv pacea trebuie să pornească „dinspre noi către lume. Lumea omului trebuie să se regenereze din interior şi nu să fie pusă în ordine din exterior. Deoarece oamenii, dacă doresc să-şi regăsească pacea, trebuie să se smulgă de sub imperiul lucrurilor şi abia recunoaşterea acestui fapt va duce la resacralizarea ­lumii“.

Este foarte important ca, după ce a pus început în ceea ce pri­vește pacea lăuntrică și credinciosul s-a alăturat îngerului păzitor în lupta pentru a-și sfinți viața și creația, îndeplinindu-și menirea pentru care a fost creat de Dumnezeu - să își trăiască cealaltă „vreme a vieții sale în pace și cu pocăință”. Trăirea în pace și pocăință îl transfigurează pe om și îl aduce la adevărata tinerețe a virtuții. Despre po­căință, Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „Dacă cineva dintre doctori ți-ar făgădui ție prin oarece meșteșuguri și născociri să te facă pe tine tânăr din bătrân, nu ai dori să ajungi ziua aceea în care să vezi că te întorci în floarea vârstei? Dar când pocăința îți făgăduiește ție că va înmuguri din nou sufletul tău, pe care tu l-ai învechit și l-ai arătat pătat și veștejit, oare vei disprețui pe binefăcătorul și nu vei alerga la făgăduință? Nu vei dori să vezi ce mare minune este făgăduința? Cum fără de maică se naște din nou omul? Cum cel învechit și stricat din pricina poftelor înșelării înflorește din nou și ajunge la junețe și se întoarce la adevărata floare a tinereții?”.

Nici vârsta, nici modul în care murim nu sunt hotărâtoare, ci numai starea în care ne aflăm în acel moment. Numărul anilor nu influențează decisiv starea sufletească şi moștenirea cea veșnică, ci numai modul viețuirii noastre, în Hristos ori departe de El. Astfel, cel păcătos poate trăi sute de ani, tot în păcate, pe când cel cuvios poate trăi foarte puțin, însă în cuvioșie. Toți oamenii își doresc „o moarte bună”, înțelegând ca aceasta să vină la bătrânețe, fără suferință și teamă. Cu toate acestea, numai Dumnezeu - Iubirea știe ce moarte este „mai bună” fiecăruia, adică „mai spre mântuire”. 

Pacea de la sfârşitul vieţii

Jean-Claude Larchet afirmă: „Pentru creştin, sfârşitul vieţii este un moment crucial. Starea spirituală în care îl află moartea e hotărâtoare pentru viaţa sa în veşnicie. Răgazul dinaintea morţii e timp de pocăinţă, de împăcare cu Dumnezeu şi cu semenii, de curăţire a minţii şi a inimii, timp de rugăciune fierbinte şi alipire puternică de Dumnezeu”.

Despre tema păcii în ectenia cererilor a vorbit şi părintele Arsenie Boca în lucrarea „Cărarea Împărăției”. Am putea să ne bucurăm de o mare pace, dacă am vrea să nu ne îndeletnicim deloc cu ceea ce zic sau fac alţii şi nici cu ceea ce nu ne priveşte. Cea mai mare şi singura împotrivire este că odată robiţi de patimile şi poftele noastre, nu facem nici o sforţare să intrăm în făgaşul de­săvârşit al sfinţilor. „Vă las pacea Mea, vă dau vouă pacea Mea, nu cum v-o dă lumea.” Ce plăcută dulceaţă, ce dragoste atrăgătoare în aceste cuvinte ale lui Iisus Hristos! Sunt două feluri de păci: pacea lui Iisus şi pacea lumii. Pacea lumii cuprinde grijile, întristările, neliniştile, scârba, remuşcările. Iisus grăieşte: Biruieşte-te pe tine însuţi! Înfrânează-ţi poftele tale, împotriveşte-te dorinţelor, frângeţi patimile şi atunci duhul tău va fi ascultător poruncilor Lui, rămâne-va întru pacea cea nespusă, iar toate trudele vieţii, suferinţele, nedreptăţile, prigoanele, nimic nu va tulbura pacea Lui, care întrece orice înţelegere.