- lumânare: obiect cultic care foloseşte la luminarea slujbelor liturgice, dar şi având simbol de jertfă a creaţiei spre slava lui Dumnezeu.
Lumânarea este făcută dintr-un fitil (fir de bumbac) pus într-un tipar cilindric, de grosimi diferite, în care se toarnă ceară topită; prin răcire, aceasta se solidifică şi susţine fitilul care, arzând, topeşte încet ceara din jurul lui şi dă o lumină mică, strălucitoare.
Lumânările se aprind în biserică, pentru vii şi pentru morţi. Când preotul face o slujbă (ex. - sfeştanie) în casa credinciosului, se aprind lumânări.
Pentru anumite ceremonii religioase şi Sfinte Taine (Botez, Cununie) se folosesc lumânări mari de ceară de albine; înainte de apariţia electricităţii, lumânările serveau la iluminatul caselor, fiind puse în sfeşnice sau candelabre. Lumânarea simbolizează lumina adevărului şi a sfinţeniei, care este Dumnezeu şi Hristos, şi cum trebuie să fie viaţa creştină. În cadrul cultului, lumânările se aprind şi se ţin în mână sau se pun în sfeşnice.
Semnificaţiile lumânărilor sunt multiple. Lumânarea care se aprinde la citirea Evangheliei înseamnă lumina adevărului evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos: „Lumina lui Hristos luminează tuturor“.
La Taina Sf. Botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al luminii lui Hristos. Odată cu botezul, creştinul primeşte şi haina de lumină nevăzută care este simbolizată de lumânare: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină, mult milostive Hristoase Dumnezeul nostru“.
La Taina Cununiei, preotul aprinde cele două lumânări mari pe care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să le lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că-şi vor ţine legământul de a fi uniţi toată viaţa. Tinerii căsătoriţi devin un singur trup, iar viaţa lor este o jertfă a iubirii care arde, consumă şi luminează viaţa spre veşnicie.
La moarte, lumânarea este lumina care se pune în mâna mortului, când acesta îşi dă duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci. Lumânările se aprind când credinciosul se împărtăşeşte la uşa sfântului altar; el ţine în mână o lumânare şi, după ce a primit cuminecătura, o pune în sfeşnicul din faţa altarului. (pr. asist. dr. Ioan Valentin ISTRATI)
