„Iar femeia să se teamă de bărbat!“. O posibilă cheie duhovnicească de înţelegere

Adeseori, în cadrul Sfintei Taine a Cununiei şi pentru a nu stârni oarecum zâmbetul ironic, ca şi cum ar auzi un text dintr-o altă vreme, mult îndepărtată de zilele noastre, în care relaţiile vechi, "tradiţionale", au fost depăşite, o vreme în care se vorbeşte despre emanciparea femeii, despre liberalizarea relaţiilor ei, despre dorinţa acesteia de a fi egală bărbatului în responsabilitate şi în demnitate, exprimarea Apostolului ("femeia să se teamă de bărbat") este "îndulcită" prin formula "femeia să respecte pe bărbat!".

Sfânta Scriptură şi în mod deosebit Scriptura Noului Testament constituie izvoare de viaţă şi înţelepciune pentru fiinţa umană. Din toate timpurile, oamenii au găsit în "Cartea Cărţilor" răspuns problemelor existenţiale, care i-au frământat, modele sublime de comportament în viaţa prezentă, din perspectiva dobândirii vieţii viitoare.

Bunii creştini şi spiritele înclinate spre elevaţie duhovnicească au căutat şi au aflat în cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Scripturii dezlegare tuturor frământărilor lor spirituale şi aceasta pentru că răspunsul la toate întrebările şi frământările sufletului omenesc pot fi aflate, la modul autentic, la capătul rugăciunii curate şi în cuvintele Scripturii. Prin rugăciune, când toate cuvintele tac, atunci când am reuşit să ne eliberăm de greutatea şi zgomotele lumii prezente, atunci auzim în adâncul sufletului nostru, în linişte şi tăcere, glasul lui Dumnezeu, cuvântul Său mântuitor, răspuns pentru problemele noastre. Însă până a ajunge însă la această treaptă a "împreună-vorbirii" cu Părintele Ceresc, prin intermediul rugăciunii, răspunsul bun la zbuciumul lumii şi al sufletului omenesc îl găsim în cuvintele Scripturii. Sfântul Ioan Gură de Aur avea deplină dreptate să o compare pe aceasta cu o frumoasă şi bogată grădină duhovnicească, în care cresc flori de un farmec şi un parfum inegalabil, dar care aşteaptă din partea noastră să le zărim, să le contemplăm şi să ne bucurăm deplin de frumuseţea şi mireasma lor.

Temerea de Dumnezeu, o virtute a vieţii creştine

Unul dintre textele care a constituit, de-a lungul timpului, motiv de reflecţie şi interpretare, dar şi de oarecare dispută şi controversă este şi cel al Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Efeseni 5, 33, în care, la finalul pledoariei sale în favoarea relaţiilor dintre bărbat şi femeie, asimilate celor dintre Hristos şi Biserică, "Apostolul neamurilor" încheie scurt, ca şi cum ar reglementa definitiv problema ierarhiei în familie, spunând că "femeia să se teamă de bărbat!".

Adeseori, în cadrul Sfintei Taine a Cununiei şi pentru a nu stârni oarecum zâmbetul ironic, ca şi cum ar auzi un text dintr-o altă vreme, mult îndepărtată de zilele noastre, în care relaţiile vechi, "tradiţionale", au fost depăşite, o vreme în care se vorbeşte despre emanciparea femeii, despre liberalizarea relaţiilor ei, despre dorinţa acesteia de a fi egală bărbatului în responsabilitate şi în demnitate, exprimarea Apostolului este "îndulcită" prin formula "femeia să respecte pe bărbat!".

Contextul în care Sfântul Apostol staturează relaţiile dintre soţi şi în care trebuie înţeleasă reglementarea dată este "în Hristos şi în Biserică". Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în universul credinţei, lucrurile dobândesc semnificaţii mult mai înalte, greu de descifrat pentru o minte legată prea mult şi prea tare de teluric, de plăcerile lumeşti, de dorinţele trupeşti. "În Hristos şi în Biserică" înseamnă să înţelegem lucrurile aşa cum le înţelege Hristos, dintr-o perspectivă eminamente spirituală, şi aşa cum le-a transmis şi propovăduit nealterat Biserica.

Pentru credinţa şi spiritualitatea ortodoxă, temerea de Dumnezeu constituie o virtute a vieţii creştine. În Psalmul 110, 10 citim că "începutul înţelepciunii este frica de Domnul". Aceasta echivalează cu sentimentul conştientizării existenţei şi lucrării lui Dumnezeu, ca o instanţă morală absolută, de la care fiecare îşi primeşte încă din viaţă şi îşi va lua plenar după sfârşitul acesteia şi mai ales în viaţa viitoare şi veşnică plata ostenelilor sale, adică răsplata pentru faptele bune sau osânda pentru păcatele şi fărădelegile săvârşite în timpul vieţii acesteia. Atâta timp cât trăieşte după propria sa voie şi poftă, omul nu se teme de Dumnezeu, ci doar de lumea şi de oamenii în şi între care trăieşte, ca nu cumva acestea să îi fie obstacole în calea împlinirii sale personale. În momentul în care, fie prin intermediul unor evenimente fericite, fie negative, realizează rolul lui Dumnezeu în viaţa sa, începe să se teamă. Să se teamă de faptul că nici măcar el nu este aşa cum s-a crezut. Să îşi conştientizeze slăbiciunile şi vulnerabilităţile sale.

Teama de a nu întrista pe alesul ei întru Domnul

Diadoh al Foticeii, un scriitor filocalic, vorbeşte despre două forme generale ale acestei temeri de Dumnezeu - "frica gheenei" şi "dragostea împărăţiei". Acestea corespund stării duhovniceşti a omului. Din perspectiva morţii şi a judecăţii de după ea, păcătosul trăieşte "frica gheenei", teama de a nu experia chinurile veşnice ale iadului, în timp ce, paradoxal, cei cu o viaţă bineplăcută Lui trăiesc teama "dragostei împărăţiei", adică grija neîncetată de a nu supăra cumva pe Tatăl Ceresc şi, astfel, de a fi privaţi de dragostea pe care o vor trăi veşnic cei virtuoşi, în împărăţia cerurilor.

Mai mult chiar, aceeaşi spiritualitate răsăriteană identifică trei forme generale ale virtuţii "temerii de Dumnezeu", arătând că într-un fel se teme robul de stăpânul său, ca nu cumva să i se ia viaţa sau să fie vândut pentru nesupunerea sau neputinţa sa; într-un alt fel se teme slujitorul, că nu îşi va primi plata de la cel care l-a tocmit; şi în cu totul alt fel se teme fiul de tatăl său, ca nu cumva să îi înşele aşteptările, ca nu cumva să îl supere pe cel care i-a făcut atâta bine şi îi arată atât de multă dragoste. În plus, prin firea ei, iubirea umanizează autoritatea, făcând-o mai blândă şi de aceea şi supunerea sau ascultarea devine cu plăcere asumată şi mai uşoară.

Într-o astfel de cheie duhovnicească trebuie să fie înţeleasă şi trimiterea la "teama femeii de bărbat". Dacă într-o relaţie, într-un cuplul sau într-o familie, nu este prezent Hristos, cei doi parteneri sau soţi le privesc pe toate pur uman, căutând fiecare dintre ei să îşi dobândească, în mod egoist şi pătimaş, plăceri şi împliniri prin intermediul celuilalt. Abia atunci se pune problema folosirii egoiste a sentimentelor şi slăbiciunii celuilalt, a profitării de bunătatea şi supunerea acestuia. Atunci doar se stabileşte o ierarhie a poftelor şi dorinţelor, a trebuinţelor şi a nevoilor, precum şi o ierarhie a beneficiarilor acestora. De altfel, într-o astfel de relaţie, partenerul îşi pierde una dintre cele mai importante calităţi ale sale, aceea de subiect liber al unei relaţii egal împărtăşite, transformându-se, pentru celălalt, într-un obiect de satisfacere sau de împlinire a poftelor şi plăcerilor sale.

Teama sau temerea femeii creştine nu are, aşadar, sensul de teamă a unei roabe faţă de proprietarul ei şi al copiilor lor, aşa cum se întâmpla în lumea veche, nici aceea a slugii faţă de stăpânul şi superiorul ei, ci teama de a nu întrista pe alesul ei întru Domnul, care în fiecare moment şi în fiecare clipă a vieţii lui caută să îi aducă bucurie şi să contribuie la dobândirea mântuirii ei, nesupărând-o şi neîntristând-o cu nimic, niciodată. (Intertitlurile aparţin redacţiei)