Perioadele de timp din anul bisericesc cuprinse între Înviere (Paşti) şi Rusalii şi între Crăciun şi Bobotează sunt intervale în care nu se fac metanii, îngenuncheri şi acte de pocăinţă, pentru a ne încadra în atmosfera de bucurie cauzată de sărbătorile creştine pe care le prăznuim în aceste perioade.
Această rânduială este respectată de toată lumea sau de toţi credincioşii care participă la săvârşirea cultului divin public, inclusiv de clerul slujitor.
Ceea ce ne interesează aici este un moment din timpul Sfintei Liturghii, la care slujitorii, respectând practica dintotdeauna a Bisericii şi indicaţiile tipiconale din Liturghier, îngenunchează. Este vorba de momentul imediat următor rostirii epiclezei, sfinţirii şi transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului. După rânduiala corectă din Liturghier, după ce preotul sau episcopul rosteşte epicleza şi cele două scurte rugăciuni pentru cei care se vor împărtăşi şi pentru diverse categorii de răposaţi, `preotul şi diaconul cad în genunchi, căutând spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului” (vezi Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 165). De fapt, fiecare îi pomeneşte pe cei dragi ai săi, vii şi adormiţi).
În perioadele Paşti - Rusalii şi Crăciun - Bobotează, când pentru toţi se aplică dispoziţiile canoanelor: 20 al Sinodului I Ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sfântului Petru al Alexandriei şi 91 al Sfântului Vasile cel Mare, care interzic îngenuncherea şi metaniile atât pentru preot, cât şi pentru credincioşi, în zi de duminică, şi ale canoanelor 20 al Sinodului I Ecumenic şi 91 al Sfântului cel Mare, care interzic acelaşi lucru, între Paşti şi Rusalii, întâlnim două atitudini din partea slujitorilor bisericeşti. Unii nu îngenunchează în aceste două perioade, după epicleză, spunând că se încadrează în dispoziţia prescrisă de canoane, că în această perioadă nu se îngenunchează şi nu se fac metanii, rămânând în picioare. Alţii îngenunchează ca la fiecare Liturghie şi fac pomenirile necesare.
Care este poziţia sau atitudinea corectă a slujitorilor?
Atitudinea corectă este aceea de a îngenunchea, după rostirea epiclezei. De ce? Pentru că îngenuncherea în faţa misterului Liturghiei, a Trupului şi a Sângelui Domnului se deosebeşte de actul liturgic al metaniei şi al închinării obişnuite. Sensul îngenuncherii de după epicleză nu este penitenţial, de recunoaştere a păcătoşeniei şi a nimicniciei noastre. El este un semn de copleşire în faţa misterului liturgic, de extaz, şi nu de pocăinţă. Este, dacă vrem, şi un act de pocăinţă, pentru că slujitorul mereu se consideră nevrednic de înalta slujire sacerdotală, este şi un act de smerenie, pentru că numai în această stare ne putem prezenta în faţa lui Dumnezeu, dar este mai ales un act de adoraţie, de recunoaştere a nevredniciei noastre, de preamărire a lui Dumnezeu.
Misterul liturgic nu-l trăieşte oricine şi nu putem rămâne indiferenţi în faţa lui. De aceea îngenunchem aproape automat şi nu putem înţelege nicidecum atitudinea slujitorilor care rămân indiferenţi în acest moment, invocând prevederile canonice care spun că în această perioadă nu se îngenunchează, nici nu se fac metanii.
Deosebirea de atitudini a slujitorilor bisericeşti provine şi din faptul cum înţeleg canoanele şi le aplică. Unul este actul de penitenţă sau de pocăinţă pe care-l întrerupem, după cum precizează canoanele, şi altul cel de adorare şi de recunoaştere a măreţiei lui Dumnezeu. Aici ne comportăm după cum ne dictează momentul, în cazurile celelalte, respectăm canoanele şi normele bisericeşti. Îngenuncherea, metaniile sunt acte de penitenţă, de ispăşire a păcatelor, dar ele pot fi şi semne de respect, evlavie şi bună-cuviinţă. Ca acte de cult şi penitenţă, ele pot fi reglate de canoane şi nu se justifică în perioadele de bucurie ale Bisericii, dar ca semne de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de sfinţi, ele sunt îngăduite şi recomandate oricând. Este de preferat să facem metanii şi închinăciuni, chiar în afara rânduielilor canonice, decât să nu ştim să ne închinăm sau să facem metanii. Un credincios adevărat se cunoaşte şi după cum se închină şi face metanii. Cu atât mai mult, metaniile şi îngenuncherile sunt necesare preotului, ca om al rugăciunii prin excelenţă.
De aceea vedem că aceia care s-au ocupat de ediţia Liturghierului din 2012 s-au grăbit când au introdus în textul lui nota: „Potrivit tradiţiei Bisericii, de la Învierea Domnului şi până la Rusalii, precum şi în perioada 25 decembrie - 6 ianuarie, preotul şi diaconul nu vor îngenunchea la acest moment, ci vor face doar închinăciuni până la pământ” (Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 255). Pe ce se bazează această observaţie? Din canoane nu putem deduce aşa ceva, iar tipicele nu fac această precizare. Când spunem `conform Tradiţiei”, este o exprimare prea generală şi nesigură. Când introducem o rubrică sau o observaţie nouă trebuie să avem temeiuri convingătoare. Până la această ediţie (2012), Liturghierele nu prevăd aşa ceva. Oare să nu fi ştiut diortositorii, care erau cunoscători desăvârşiţi ai rânduielilor tipiconale, că există asemenea dispoziţii? Şi chiar dacă vor fi ştiut că există asemenea dispoziţii, nu le-au trecut în Liturghier pentru simplul motiv că misterul liturgic rămâne acelaşi în toate zilele anului liturgic şi că în faţa lui nu putem decât să cădem în genunchi, în sensul de respect, admiraţie şi preamărire a lui Dumnezeu. Nu este de conceput ca un slujitor al Sfântului Altar să rămână în picioare în acest moment, invocând dispoziţiile canoanelor.
Unul este actul şi gestul de pocăinţă pe care îl fac atât credincioşii, cât şi clericii prin metanii şi închinăciuni, şi altul este actul de smerenie, admiraţie, uimire şi respect faţă de misterul liturgic. A evita metaniile sau îngenuncherile poate fi interpretat ca o formă de secularizare care îşi face simţită prezenţa şi în slujirea liturgică. Mai degrabă să prisosească metaniile şi îngenuncherile decât să lipsească din viaţa şi practica unui slujitor al Bisericii.
De aceea socotesc, în încheiere, că îngenuncherea după rostirea epiclezei este un lucru absolut normal şi necesar în perioada Paşti - Rusalii şi Crăciun - Bobotează pentru toţi slujitorii bisericeşti, ca semn de smerenie, respect, admiraţie şi uimire faţă de misterul liturgic, iar nu act de penitenţă sau de pocăinţă.
