Lumânările, jertfă şi bucurie

În Biserica Ortodoxă, la slujbe şi la diferite momente de rugăciune comunitară şi particulară sunt folosite lumânările. Ele au fost întrebuinţate încă de la începutul creştinismului: „În ziua întâi a săptămânii (duminică), adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii. Iar în camera de sus, unde erau adunaţi, erau multe lumini aprinse” (Faptele Apostolilor 20, 7-8). De aici, vedem că încă din epoca apostolică creştinii aprindeau lumânări la Sfânta Liturghie. Acest obicei a fost preluat din iudaism, fiind adus de creştinii proveniţi dintre iudei.

Lumânările sunt folosite pentru că lumina este un semn al bucuriei, al ieşirii lumii din întunericul păcatului şi al morţii la lumina vieţii veşnice adusă neamului omenesc prin Învierea lui Hristos. În creştinism, lumânarea Îl reprezintă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ne-a adus lumina vieţii veşnice prin Evanghelia Sa.

În Biserica Ortodoxă, lumânările se pun în candelabre, sfeşnice făcute din lemn, piatră sau metal preţios. Sfeşnicile sunt cu o lumânare, două, trei, şapte sau douăsprezece, fiecare dintre ele având o semnificaţie. Pornind de la numărul lor, găsim următoarele semnificaţii: sfeșnicul cu o lumânare reprezintă credinţa noastră monoteistă, adică într-un singur Dumnezeu, Care este Unul în fiinţă; cel cu două lumânări reprezintă cele două firi ale Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu: cea divină şi cea umană; cel cu trei lumini reprezintă cele trei Persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; cel cu şapte lumânări arată cele şapte daruri ale Duhului Sfânt; iar sfeşnicul cu 12 lumânări îi simbolizează pe cei 12 Apostoli.

Sfântul Simeon al Tesalonicului compară lumânările aprinse în Biserică cu stelele, iar policandrul din naos cu „tăria cerului şi planetele“. Părintele profesor Ene Branişte ne spune că „lumânările se aprind la toate sfintele slujbe: la slujba Botezului, a Cununiei, la Agheasmă, la slujbele funebre ş.a. În Săptămâna Luminată, sfinţiţii slujitori poartă în mâini făclii aprinse în timpul sfintelor slujbe, ca simbol al bucuriei Învierii”.

În Biserica Ortodoxă Română, creștinii, când vin în biserică la Sfântul Altar, aduc şi lumânarea, care reprezintă ofranda lor, arătând că ei îşi dăruiesc sufletul lui Dumnezeu. În acest sens, lumânarea reprezintă jertfa personală a ortodoxului şi luminarea fiinţei sale prin credinţa creştină pe care a primit-o la Botez şi pe care o mărturiseşte prin această ofrandă de lumină adusă la Sfântul Altar. 

Fiecare biserică ortodoxă are un lumânărar unde creştinii aprind lumânări pentru cei vii, dar şi pentru sufletele celor adormiţi. Când aprinde lumânări, ortodoxul se roagă pentru sine, pentru cei dragi, dar şi pentru cei din neamul său trecuţi la viaţa veşnică. 

Lumânarea este simbolul vieţii noastre pământeşti: „Aşa cum lumânarea este ursită să se topească, la fel şi omul să moară. Sufletul lui însă este nemuritor, şi de aceea trebuie să ne îngrijim mai mult de suflet decât de trup: «Ce-i foloseşte omului dacă va câştiga lumea întreagă, însă sufletul său îl va pierde? Sau ce poate să dea omul în schimb pentru sufletul său?» (Matei 16, 26). Fără lumină, toate sunt întunecate. La fel, fără smerenie, nimic nu se găseşte în om, decât doar întunericul. Aşa cum lumânarea, dacă nu se încălzeşte şi nu se înmoaie, nu poate să primească sigiliul, la fel şi sufletul, dacă nu este încercat cu ostenelile şi neputinţele, nu poate să primească deasupra lui pecetea virtuţii”, după cum ne învaţă Sfântul Serafim de Sarov.