Micul catehism: În viaţa duhovnicească nu există situaţii intermediare

Prin Taina Botezului omul devine membru al Bisericii şi primeşte mandatul de a ajunge la semănarea cu Dumnezeu prin lucrarea virtuţilor. Desfiinţarea totală a păcatului în omul botezat nu este în contradicţie cu o sensibilitate a voinţei faţă de păcat, urmare a slăbirii firii omeneşti prin păcatul protopărinţilor. Această aplecare sau pornire a voinţei spre păcat nu mai are în cel îndreptat caracterul de păcat şi nu poate fi socotită ca atare, decât dacă voinţa o aprobă şi consimte să o urmeze. Prin săvârşirea faptelor bune, cerute de credinţă şi ajutate de harul divin, creştinul cel nou se întăreşte duhovniceşte în aşa fel încât nu mai este amăgit cu uşurinţă de ispite. Pe măsură ce creşte prin lucrarea virtuţilor, creştinul conştientizează şi ajutorul venit din partea harului care este în el de la Botez, căci „prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţând păcatul prin Cruce şi ne-a dat poruncile libertăţii, dar a urma sau nu poruncile, a lăsat la voia noastră liberă“ (Marcu Ascetul).

Momentul naşterii „din apă şi din Duh“ trebuie să fie urmat de o creştere duhovnicească pentru a nu se ajunge din nou sub robia păcatului. În acest sens, Marcu Ascetul recomandă împlinirea poruncilor şi lucrarea binelui: „Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a dăruit harul desăvârşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă, tot cel ce l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât, luând puterea lucrării, nu săvârşeşte lucrul“. În viaţa duhovnicească pot fi doar două situaţii: fie urcăm duhovniceşte, fie coborâm şi riscăm să ajungem sub influenţa patimilor. Astfel, din punct de vedere duhovnicesc nu există o situaţie de compromis sau una intermediară.

Sunt unii creştini care se consideră buni doar pentru faptul că „nu au dat în cap la nimeni“. Nu se spovedesc nici măcar în posturi, ci preferă „să-şi spună păcatele direct lui Dumnezeu“, când se roagă acasă. Nu se împărtăşesc, nu participă la sfintele slujbe. Nu au faptele credinţei pentru că milosteniile sau faptele bune nu le săvârşesc în numele credinţei, ci al umanităţii; însă aceştia se consideră suficient de buni. O astfel de atitudine nu este folositoare şi nici sfinţitoare pentru suflet. Căci fie ne sfinţim sufletul prin faptele noastre şi ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu, fie ne îndepărtăm de idealul sfinţeniei.