Cine îşi aruncă privirea mai des şi mai atent în calendarul ortodox descoperă trecute, în anumite zile, date şi informaţii care, afişate la modul sintetic, trezesc cel puţin curiozitatea, dacă nu chiar paradoxul întrebării fără răspuns al celui care citeşte. Astfel de cazuri sunt mai ales cele privitoare la anumite evenimente, obiecte şi fapte al căror motiv de cinstire este greu de desluşit, mai ales pentru omul neavizat.
Exemplificând, putem aminti cazul cinstirii lanţurilor Sfântului Apostol Petru (16 ianuarie), al înnoirilor unor biserici (31 august, înnoirea Bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de la Neoria), aducerea moaştelor unor sfinţi (2 mai, Sfântul Atanasie al Alexandriei; 9 mai, Sfântul Nicolae la Bari; 17 octombrie, Sfântul Apostol Andrei la Galaţi) sau cea a zămislirilor unor sfinţi, la care ne vom referi. Pornind de la ultima enumerare şi amintind de cazul zămislirii Sfântului Ioan Botezătorul (23 septembrie) şi de curând trecuta prăznuire a zămislirii Maicii Domnului (9 decembrie), se ridică o întrebare plină de curiozitate şi pentru întrebător şi pentru cel întrebat, cu privire la astfel de cinstiri.
Intimă unire a celor trei sărbători
Plecând de la gândul liniştitor că nimic nu-i aşezat cu neluare aminte în calendar, prima căutare de răspuns am îndreptat-o către aflarea unui alt precedent de acelaşi fel. Deşi singura descoperire am identificat-o în cazul zămislirii Mântuitorului (25 martie), aparent fără nici o legătură cu cazurile amintite, totuşi cele trei evenimente înscrise în calendar stau într-o complementaritate plină de înţeles pentru viaţa spirituală a omului. Mai întâi, această intimă unire a celor trei sărbători (în directă legătură cu tema în discuţie) se observă în aceea că Biserica cinsteşte zămislirea celui mai mare om născut din femeie (Sfântul Ioan Botezătorul), a celei mai alese şi mai înalte fiinţe create (Maica Domnului) şi a Celui mai curat şi desăvârşit Om, Singurul fără de păcat (Mântuitorul Hristos, Dumnezeu adevărat întrupat). În al doilea rând, ei sunt singurii pomeniţi în calendar cu mai multe zile de cinstire decât cele ale celorlalţi sfinţi (de obicei doar ziua trecerii la cele veşnice), tocmai datorită importanţei covârşitoare pe care aceştia o au în iconomia mântuirii: Sfântul Ioan anunţând venirea iminentă a lui Mesia şi arătându-L lumii în mod direct (In. 1, 29, 36), Fecioara Maria legând firea umană de cea divină prin Ipostasul Fiului ei născut fără de Tată dintru sine şi Mântuitorul Hristos, Dumnezeu înomenit, care face desăvârşită fuziunea umanului cu divinul până la teandria veşnică a lucrărilor lor. Nu în ultimul rând, cinstirea zămislirii lor este un fapt care nicidecum nu se înscrie pe linia obişnuită a zămislirilor umane, fiecare dintre ele fiind pe traiectoria descendentă a omenirii un paradox pentru gândirea obişnuită şi o mare taină pentru cugetul smerit.
Actul zămislirii
Actul zămislirii, în cazul celor trei, trimite la recuperarea firescului pierdut al naşterilor în firea creată. Ele ne duc cu gândul la somnul ek-static al lui Adam, care naşte din sine pe Eva. Aceasta nu se produce din tulburarea instinctuală, ci din covârşirea firii sale de penetrarea harică-roditoare (născătoare) a Duhului Sfânt, Cel care naşte distincţia din Adam în "somnul ameţitor" (beţia Duhului Is. 28, 9; Efes. 5, 18) al întrepătrunderii lor iubitoare. Plăcerea instinctuală naşte şi ea o "beţie" în om, dar una inconştientă, care aduce durere şi prin care noi toţi ne-am născut (Fac. 3, 16; Ier. 13, 21). Aceasta este urmarea căderii şi plata păcatului protopărinţilor (Rom. 6, 23), care prin libertatea lor căzută au despărţit plăcerea de har şi au unit-o cu durerea.
Deşi nu putem cunoaşte cum ar fi fost modul naşterii noastre în afara păcatului, putem intui ceva din acesta dacă urmăm invitaţia Bisericii de a privi şi înţelege mai potrivit câteva excepţii binecuvântate ale umanităţii. Este cazul zămislirii celor amintiţi, care nu mai urmează calea obişnuită a plăcerii. Astfel, atât la Zaharia şi Elisabeta, cât şi la Ioachim şi Ana, instinctul plăcerii era cu totul adormit pe linia lui biologică. Din cauza bătrâneţii trupurilor lor, care atrage înţepenirea simţurilor, plăcerea a fost cu totul convertită spre adâncimile spirituale în dragostea de Dumnezeu. La o aşa iubire arzătoare le-a răpus Duhul Sfânt învăluind şi activând din interior aparenta lor sterpiciune fizică. În acest sens, se pronunţase şi proorocul care vorbea de faptul că: "Mai mulţi sunt fiii celei sterpe, decât ai celei ce are bărbat" (Is. 54, 1; Gal. 4, 26), subliniind prin aceasta bogăţia şi plinătatea naşterii prin covârşirea trupurilor de har, mai mult decât unirea lor instinctuală. De altfel, în orice fel de naştere este prezent Duhul Sfânt. Dar dacă cea stăpânită de instinct sporeşte numărul indivizilor născuţi spre aşteptarea renaşterii voite "din apă şi din Duh" (In. 3, 5), cea covârşită de Duh este spre revelarea directă şi deplină a voii lui Dumnezeu, a iubirii lui nemărginite faţă de om, în aceştia strălucind luminile directe ale dumnezeirii.
Cu cât zămislirea e mai curată şi mai plină de har, cu atât naşterea e mai minunată. Aceasta o arată cu prisos în umanitate strămoşul nostru Adam, care poate naşte din sine femeia fără soţie şi noua noastră Eva: Maica Domnului, care poate naşte din sine Bărbatul desăvârşit fără soţ. De fapt, naşterea Evei din Adam şi de la Duhul Sfânt trimite în mod direct la naşterea Maicii Domnului, care de la Duhul Sfânt Îl va naşte pe noul Adam: Dumnezeu şi Om în unire desăvârşită şi neamestecată. Ambele sunt naşteri fără dureri, care arată semnul deplin al zămislirii şi al naşterii covârşite de har şi nu de instinct.
Dar pentru că ordinea dumnezeiască a lucrurilor nu a fost păstrată de protopărinţi a îngăduit Dumnezeu sterpiciunea firii umane, ca un gol şi un hiatus apărut în descendenţa noastră biologică, tocmai pentru a trezi prin ea dorul de Dumnezeu, Singurul care poate uni intermitenţele naturii căzute prin uniri sau medieri înălţătoare. Astfel, dacă rodirea naşterii din senzualitate înmulţeşte numărul indivizilor care sporesc plăcerea trupului în lume, prin sterpiciunea firii penetrate desăvârşit de Duhul Sfânt la strigătul omului se înmulţeşte numărul celor care-l cheamă pe Dumnezeu spre oameni, pentru a pune capăt căderii iremediabile. Aceasta a arătat-o în chip minunat Sfântul Ioan Botezătorul, cel care n-a cunoscut plăcerea şi l-a arătat lumii pe Mesia şi Maica Domnului, cea care n-a săvârşit păcat şi din care S-a născut Mântuitorul Hristos, Omul fără de păcat de la zămislire până la moarte şi înviere. Din şi de la Hristos încoace, orice nerodire a pântecelui nu mai este motiv de blestem şi întristare, ci prilej pentru mai multă binecuvântare, grija de fiii trupeşti fiind convertită în dragoste arzătoare de Dumnezeu, care va "naşte" negreşit cu puterea Duhului fii şi fice în chip spiritual pentru viaţa nemuritoare. Mai mult, nerodirea sau sterpiciunea firii devine prin Hristos prilej şi stare de feciorelnică vieţuire a celor care o preferă de bunăvoie pentru a se îngriji mai mult de Domnul, aşa cum arată Sfântul Apostol Pavel (I Co. 7, 32-35), fără resentimentul neîmplinirii familiale, care este covârşit de dragostea dumnezeiască, stare la care de altfel sunt chemaţi să ajungă într-un final (mai pe ocolite) şi cei căsătoriţi.
Cele trei zămisliri pomenite în calendar şi cinstite de Biserică pot fi convertite astfel din sentimentul de curiozitate şi paradox în stare interiorizată de trepte duhovniceşti pe care omul este chemat să le urce pentru a trece de la uscăciunea neroditoare a păcatului spre bogatele rodiri spirituale ale harului. Rodul acestei zămisliri a fiecărui om prin Duhul Sfânt în "pântecul Bisericii" va duce la o naştere spirituală a omului, care va rodi fructele simţirii feciorelnice ale harului, cele care vor aduce în viaţa lui "vestea cea bună" a prezenţei (Sfântul Ioan Botezătorul), a unirii (Maica Domnului) şi a desăvârşitei legături dintre el şi Dumnezeu.
Prezenţa Duhului Sfânt
Aşadar, Biserica cinsteşte zămislirea celor amintiţi pentru noi, ca să ne atragă către starea prin care vom putea transfigura prin har modul zămislirii noastre pasive şi în plăcere cu zămislirea activă (prin voia proprie) în sânurile tainice ale Duhului Sfânt şi pe calea omorârii plăcerilor din noi. Numai prezenţa Duhului Sfânt va putea să ne nască din mama noastră Biserica în Împărăţia cerurilor, schimbând astfel naşterea noastră naturală în păcat (Ps. 50, 6) cu prezenţa continuă a harului în noi, semn al trăirii anticipate în dimensiunile veşniciei concomitent cu zădărnicirea puterii morţii în mădularele trupului nostru. De altfel, prin orice altă formă de cinstire liturgic-eclesială, Biserica invită (nu obligă) nu la o formă de mistificare în sine a unui lucru, obiect, eveniment, persoană etc., ci la o adâncire mistică a lor pentru descoperirea unui sens duhovnicesc ascuns în spatele lor şi care ne vizează în mod direct şi personal pe fiecare dintre noi. În acest mod, Biserica ne creează permanent bune prilejuri şi vii provocări de convertire a modului nostru căzut de viaţă în firesc restaurat şi plin de har pe care l-au trăit şi arătat cei pe care-i prăznuim sau lucrurile şi evenimentele puse în legătură directă cu ei.
