Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Liturgica Plânsul lui Adam, tristeţea umanităţii căzute

Plânsul lui Adam, tristeţea umanităţii căzute

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Liturgica
Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 06 Mar, 2022

Duminica Lăsatului sec de brânză ne pune înainte imaginea lui Adam care a pierdut Raiul prin neascultare şi nepostire. Cântările acestei duminici ne vorbesc de plânsul lui Adam şi tristeţea ce marchează umanitatea prin căderea lui. Sinaxarul din Triod ne spune că „în această zi se face pomenirea izgonirii din raiul desfătării a lui Adam cel întâi-zidit”. Acest moment a marcat istoria neamului omenesc prin pierderea Raiului pentru care a fost creat omul.

Imnografia Triodului din slujbele acestei duminici ne prezintă pe protopărintele Adam plângând la poarta Raiului pe care a închis-o prin neascultare şi „dezvoltă o teologie a păcatului şi a pocăinţei” (ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat). Chiar de la începutul Vecerniei Duminicii Lăsatului sec de brânză, imnurile Triodului ne vorbesc despre crearea omului şi căderea lui prin amăgire diavolească. Cântările mărturisesc cosmologia ortodoxă, arătând: „Făcătorul meu, Domnul, luând ţărână din pământ şi însufleţindu-mă cu suflare de viaţă, m-a făcut viu şi m-a cinstit a fi stăpânitor pe pământ tuturor celor văzute şi locuitor împreună cu îngerii”. Vedem din acest fragment al primei stihiri de la ­Vecernie că în crearea lui Adam înţelegem teologic crearea noastră a tuturor oamenilor care ne tragem din el.

Dumnezeu creează pe om, bărbat şi femeie (Facerea 1, 27), printr-o acţiune directă, luând „ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7); şi L-a binecuvântat punându-L stăpân peste întreaga creaţie: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!»” (Facerea 1, 28)

După cum mărturiseşte şi imnografia zilei, omul la începutul creaţiei locuia împreună cu îngerii, iar Sfânta Scriptură ne spune că după ce L-a creat pe Adam, Dumnezeu „a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise” (Facerea 2, 8). În această grădină unde Adam vedea cetele îngereşti, Dumnezeu a făcut „să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul Raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facerea 2, 9). Din acest pom din mijlocul Raiului Dumnezeu i-a interzis lui Adam şi femeii pe care a creat-o din el (Facerea 2, 21-23), pentru a-i fi de ajutor (Facerea 2, 18), să nu mănânce, nici să nu se atingă de el ca să nu moară (Facerea 3, 3).

Omul nu a ascultat de Dumnezeu şi s-a lăsat amăgit de diavol, după cum ne spune şi primul imn de la Vecernia duminicii din Triod: „Iar Satana înşelătorul, lucrând cu şarpele ca printr-o unealtă, m-a amăgit prin mâncare, şi de mărirea lui Dumnezeu m-a osebit şi m-a dat morţii celei de dedesubt pământ”. Urmărind acest text, îl vedem pe Adam cum stă la poarta Raiului şi se tânguieşte spunând cum a pierdut viaţa din Eden prin neascultare şi nepostire, ajungând să fie supus morţii aduse de păcat. Pentru că neascutând de Dumnezeu prin „sfatul vrăjmaşului” (diavol) s-a dezbrăcat „de veşmântul cel de Dumnezeu ţesut” şi s-a îmbrăcat „cu frunze de smochin şi cu haine de piele” şi a fost „osândit” să mănânce „prin sudoarea” muncii, deoarece „pământul a fost blestemat” să „rodească spini şi pălămidă”. Aşa teologhiseşte imnograful în stihirile de la Vecernie, arătând durerea lui Adam după cădere: „Raiule, preacinstite, podoaba cea frumoasă, locaşul cel de Dumnezeu zidit, veselia cea nesfârşită şi desfătarea, mărirea drepţilor, frumuseţea profeţilor şi sălăşluirea sfinţilor, cu sunetul frunzelor tale, roagă pe Ziditorul tuturor, să-mi deschidă uşile pe care cu neascultare le-am închis şi să mă învrednicească a mă împărtăşi de pomul vieţii şi al bucuriei, cu care mai înainte întru Tine m-am desfătat”. Din această stihire vedem cu ochii minţii şi mai ales ai inimii cât de frumos este Raiul, ţinta existenţei noastre, şi mai ales alături de Adam cerem să ne împărtăşim de pomul vieţii, care ne dă existenţă veşnică. Pentru noi, creştinii, pomul vieţii este Hristos Domnul, Care ne-a adus din moarte la viaţă prin slăvita Sa Înviere şi Care prin Trupul şi Sângele Său ni se oferă euharistic pentru a dobândi viaţa veşnică.

În tânguirea lui Adam după Raiul pierdut prin neascultare ne regăsim şi noi atunci când, prin păcate, ne abatem de la drumul nostru către Împărăţia cerurilor pe care am fost puşi la Botez, prin care am fost izbăviţi de păcatul strămoşesc al protopărintelui Adam. Prin pocăinţă, noi putem câştiga Raiul pierdut de Adam şi răscumpărat pentru neamul omenesc prin Jertfa şi Învierea lui Hristos.

Pentru a sublinia nevoia noastră de pocăinţă şi mai ales de postire acum, când ne pregătim să intrăm în timpul binecuvântat de starea edenică a Postului Mare, imnografia Triodului ne prezintă pe omul Adam căzut prin nepostire, care stă „în preajma Raiului” tânguindu-se pentru păcatul neascultării de Dumnezeu: „Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea, şi de mărire m-am depărtat”. Iar la slujba Litiei ni se spune: „Scos a fost Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui, plângea tânguindu-se, şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie, ce am pătimit eu, ticălosul! O poruncă am călcat, a Stăpânului meu, şi de tot binele m-am lipsit”.

Adam, neascultând de Dumnezeu, a pierdut Raiul şi posibilitatea de a vieţui veşnic aici, iar păcătuind a cunoscut boala şi moartea. El a adus moartea nu doar asupra lui, ci şi a întregului neam omenesc. Sinaxarul din Triod ne spune că toate acestea s-au întâmplat pentru că „Adam n-a postit o singură dată. De aceea se pune acum, la începutul Păresimilor (Postul Mare), pomenirea lui Adam, pentru ca, aducându-ne aminte ce mare rău a adus nepostirea lui Adam, să ne străduim să primim postul cu multă bucurie şi să-l păzim, spre a dobândi cu ajutorul lui ceea ce n-a reuşit Adam, adică îndumnezeirea. De aceea şi la Laude în slujba Utreniei acestei duminici suntem îndemnaţi „cei ce dorim să fim locuitorii Raiului să ne lepădăm de hrana cea nefolositoare şi, dorind să vedem pe Dumnezeu, să postim ca Moise patruzeci de zile”. Moise, când a mers pe Muntele Sinai pentru a primi Tablele Legii de la Dumnezeu, a postit vreme de 40 de zile şi apoi s-a învrednicit să se întâlnească cu Dumnezeu. Şi noi, dacă vrem să ne întâlnim cu Cel ce i-a dat Legea lui Moiese pe Sinai, adică cu Cel Care s-a ­întrupat pentru mântuirea noastră, Hristos-Domnul, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să postim ca el, pentru a ne învrednici să fim alături de Domnul Iisus Hristos în Săptămâna Sfintelor şi Mântuitoarelor Sale Pătimiri, iar la capătul ei să ne bucurăm de slăvita Sa Înviere, ce ne-a scos de sub puterea morţii adusă de păcatul lui Adam şi a deschis Raiul zăvorât de neascultarea şi nepostirea primilor oameni.

Să petrecem vremea Postului Mare „cu rugăciuni şi cu cereri, stăruind din toată inima, să potolim patimile cele sufleteşti, să gonim zburdările cele trupeşti” şi „uşori să trecem spre călătoria cea de sus, unde cetele îngerilor cu glasuri fără tăcere laudă Treimea cea nedespărţită, să vedem neasemănata şi stăpâneasca frumuseţe”. Imnograful ne îndeamnă să postim pentru a ajunge la sfârşitul acestei vieţi trecătoare în Raiul pierdut de Adam prin nepostire, adică la viaţa cea veşnică a cetelor îngereşti şi a sfinţilor din Împărăţia cerurilor, unde pururea vom vedea pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cei care se nevoiesc cu postirea în lumea aceasta trecătoare prin rugăciune neîncetată pot ajunge să vadă ca părinţii isihaşti lumina taborică a Schimbării la Faţă a Domnului şi pe El la fel cum L-au văzut Sfinţii Apostoli Petru, ­Iacov şi Ioan „pe cât li se putea”. Deci, pot pregusta din bucuria Raiului încă din lumea aceasta. De aceea să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne întărească pe drumul postului de 40 de zile pe care-l începem pentru a ne învredici să ne închinăm Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos şi Învierii Sale.

Citeşte mai multe despre:   Duminica Izgonirii lui Adam din Rai