Primul loc în care trebuie să dea dovadă și să probeze preotul calitățile sale îl constituie „Biserica mică”, „de acasă”, propria sa familie. Părintele profesor Dumitru Stăniloae consacră, în scrierile sale, pagini numeroase şi profunde îndrumării vieții de familie a tinerilor preoți. Acolo, în sânul familiei sale și împreună cu casnicii săi, trebuie preotul să exceleze în împlinirea vocației personale și familiale. Iar asemenea unui soare, care luminează lumea întreagă, tot astfel, din familia sa, slujitorul Sfântului Altar trebuie să îndrepte și să împrăștie razele iubirii sale asupra tuturor.
Casa parohială, considera teologul român, trebuie să fie primitoare, iar ușa ei - permanent și pentru toți deschisă, indiferent de starea lor materială sau morală, intelectuală sau duhovnicească, odată ce preotul și soția sa le sunt tuturor păstoriților părinți spirituali. „Când o casă parohială este des cercetată de cei strâmtorați, observă părintele Stăniloae, semn învederat că acolo sălășluiește adevăratul om al lui Dumnezeu, om nelacom, înzestrat cu duhovnicească răbdare, cu blândețe, cu bunătate, cu pricepere, prin care poate să înfăptuiască schimbări spre bine și chiar minuni”1.
Familia preotului este cel mai bun „atelier al sfințeniei”, întrucât ceea ce a reușit aici în miniatură, adică asupra membrilor ei, are șanse să rodească și în „familia cea mare”. Total contrar, lucrurile pe care nu a reușit să le înfăptuiască asupra lui și în sufletele membrilor familiei sale arareori va reuși să le schimbe la alții, deoarece exemplul personal, bun sau rău, are cea mai mare evidență și eficiență.
Nevoia de educație trebuie să covârșească atenția pentru hrană și îmbrăcăminte
Din cauza grijilor generale ale enoriașilor săi, preotul nu trebuie să-și neglijeze nici o clipă familia sa. „Se cuvine, deci, sfătuiește părintele profesor, ca misiunea pastorală a preotului să se îndrepte și la fiii săi. Să nu se mulțumească cu împlinirea datoriilor sale de părinte pur și simplu, ci să caute a fi și în mijlocul familiei sale ceea ce e chemat să fie în mijlocul parohiei: un formator de buni creștini. Nu e suficient să se îngrijească de buna hrănire și îmbrăcare, de aleasa și utila creștere necesară vremii de azi, de cultivarea relațiilor de dragoste între el și fiii săi, ci preotul e dator, mai mult ca oricare alt creștin, să se ridice până la ordinea mai înaltă a educației creștine”2.
În familia preotului, trebuie să domine aceeași preocupare esențială față de spiritual și religios, lecturile din Sfânta Scriptură și meditația duhovnicească asupra celor lecturate, spre o deplină înțelegere, împropriere și împlinire fiind esențiale. Preotul adevărat nu trebuie să fie duplicitar și ipocrit, având un anume comportament față de enoriașii săi - mai rezervat și controlat, și un altul - lax și permisiv - cu membrii familiei, ci el trebuie să se comporte chiar și în spațiul privat și chiar și cu cei mai apropiați ai săi ca și cum s-ar afla în public și ar trebui să își cenzureze și îndrepte comportamentul în vederea oferirii unui model vrednic de urmat de către toți.
Preotul - model de hărnicie în sat
Părintele profesor recomandă preotului, ca un real exemplu pentru enoriașii săi, să fie un bun gospodar, astfel încât păstoriții săi să afle în el un bun model. Însă în toate trebuie păstrate echilibrul și discernământul. Preotul nu trebuie să se transforme într-un latifundiar, nici într-un fermier, ci activitățile sale gospodărești, restrânse ca amploare pentru a nu afecta implicarea în viața religioasă a credincioșilor și eficiența sa pastoral-misionară, trebuie să constituie o paradigmă, un model. „Nu e de preferat preotul care, trăind în mijlocul satului, nu întreține nici un pic de gospodărie. Aceasta e o altă extremă pe care o întâlnești cu deosebire la unii preoți tineri. Curtea lor e pustie de orice vestigiu economic. Nu țin nici un fel de animal domestic și nu întâlnești la ei nici o unealtă pentru lucrul câmpului. Străini de tot ce umple viața plugarului, ei nu găsesc mijloace de apropiere cu sufletul lui și sunt în imposibilitatea de-a utiliza în activitatea lor învățătorească comparații și evenimente din viața câmpului, din viața intimă a țăranului”3.
Vocația preotului nu este de a se risipi în griji și activități materiale copleșitoare, ci în cultivarea unei înalte „culturi a Duhului”. „Altul este destinul preotului, spune tot părintele Stăniloae, decât acela de a se cufunda în noianul preocupărilor unei vieți de suprafață, în grijile fără orizont spiritual de a adăuga în toată ziua încă ceva la patrimoniul material al familiei, în ritmul fără respirație al alergăturii întregii lumi din sat. (...) Trebuie să-ți păstrezi o conștiință sensibilă la realitățile vieții spirituale, trăind în ele, lărgindu-ți privirea asupra lor, ca prin ele să pătrunzi în sufletele celorlalți și să le atragi privirile, împrăștiate în extern, spre ele”4.
Lucrul în gospodărie odihnește și înnobilează sufletul
Formula preferată și recomandată de părintele Stăniloae o constituie întreținerea unei gospodării mici, dar exemplare. „Mai potrivit e ca preotul să întrețină o gospodărie a câmpului, dar nu atât de mare încât să-l copleșească, ci atât cât îi poate servi ca punte de pătrundere în intimitatea sufletelor păstorite și ca mijloc de educație. O gospodărie mai mică, însă perfect ordonată și curată, să se simtă că stăpânul e un om superior. O grădină cu flori și legume cum nu se găsește în tot satul, ca să vină gospodinele să învețe de la maica preoteasă; câteva vite bine întreținute, câteva bucăți de pământ lucrate model și servind ca loturi de experiență pentru tot ceea ce ar vrea preotul să introducă în procupările sătenilor. Să pună artă în toată gospodăria lui și să-i fie lucrul în ea mai mult un prilej de destindere după munca intelectuală, un prilej de odihnă a sufletului și de înnobilare a lui, punând în lucrare imaginația creatoare de frumos”5.
Pentru modul în care va îndeplini misiunea sa, inclusiv cea învățătorească, preotul își va primi răsplata din partea Arhiereului Veșnic Hristos. „Misiunea preotului stă, într-un cuvânt, în propovăduirea lui Dumnezeu. Orice șovăire în îndeplinirea acestei datorii, orice amânare a ei, i se adaugă la deficitul misiunii lui, înseamnă o sporire a vinei lui ca preot. Fiecare clipă lăsată să treacă fără să fie folosită în acest scop este o clipă deturnată din rosturile ei, o clipă furată lui Dumnezeu și vieții proprii, și va avea urmări nefavorabile pentru făptaș”6.
Note:
1 Idem, Satul și preotul, în Telegraful Român, an LXXXIII, nr. 34, 11 aug. 1935, p. 1, în volumul Cultură și duhovnicie. Opere complete, vol. 1. Articole publicate în Telegraful Român (1930-1937), BASILICA, 2012, p. 698.
2 Idem, Preotul și familia sa, în Telegraful Român, an LXXIX, nr. 68, 28 sept. 1931, pp. 1-2, în vol. cit., p. 181.
3 Idem, Gospodăria preotului, în Telegraful Român, an LXXXII, nr. 36, 2 sept. 1934, pp. 1-2, în vol. cit., p. 476.
4 Idem, Unui preot tânăr, în Telegraful Român, an LXXXI, nr. 38-39, 6 mai 1933, pp. 2-3, în vol. cit., pp. 301-302.
5 Idem, Gospodăria preotului..., în vol. cit., pp. 476-477.
6 Idem, Datoria permanentă de a propovădui, în Telegraful Român, an XCI, nr. 2, 10 ian. 1943, p. 1, în volumul Cultură și duhovnicie. Opere complete, vol. 3. Articole publicate în Telegraful Român (1942-1993), BASILICA, 2012, p. 311.
