Metaniile sunt intim legate în viaţa credinciosului de pocăinţa sinceră pentru păcate, de aceea în perioada Postului Sfintelor Paşti, perioadă prielnică acestei stări sufleteşti, Biserica recomandă o înmulţire a metaniilor. În limba greacă, „metánia” înseamnă schimbarea modului de a gândi şi de a vorbi. Prin forma sa, metania exprimă deosebit de sugestiv participarea trupului la rugăciune, dar şi a gândului, aşa încât s-a recomandat asocierea metaniilor cu rostirea „Rugăciunii lui Iisus”, pentru ca şi trupul, dar şi sufletul să cadă înaintea Domnului. Există două feluri de metanii: metaniile mari, adică acele prosternări când credinciosul atinge pământul cu fruntea, ca semn al căderii în păcat şi al ridicării sale, şi metaniile mici, adică numai o aplecare a capului până se atinge pământul cu mâna, fără să se îngenuncheze. Ambele tipuri de metanii sunt alcătuite din trei elemente: o mişcare descendentă, semnul Sfintei Cruci şi o mişcare ascendentă. Spre deosebire de statul în genunchi în timp ce ne rugăm, metania nu este o poziţie de rugăciune, ci o formă dinamică de participare a trupului la pocăinţa sufletului. Bineînţeles că aceste acte vizibile de pocăinţă au un simbolism deosebit. Mişcarea descendentă arată smerenia şi recunoaşterea stării de păcătoşenie şi este totodată o imitare a pogorârii la iad a Mântuitorului Iisus Hristos. Însemnarea cu semnul Sfintei Cruci arată îmbrăcarea omului în Hristos, iar mişcarea ascendentă simbolizează învierea împreună cu Hristos. Metaniile au un loc foarte important în slujbele Bisericii. Potrivit mărturiei Typikonului Sfântului Sava, în timpul Postului Mare, în mănăstirile din Palestina trebuiau să se facă 300 de metanii. Nu se fac metanii în timpul praznicelor Mântuitorului Iisus Hristos, ale Maicii Domnului, până la odovania acestora, în timpul celor 12 zile dintre Naştere Domnului şi Botezul Domnului, de la Paşti şi până la Duminica Tuturor Sfinţilor, şi nici în duminici.
