Semnificaţia aducerii euharistice în cultul ortodox

Lumea întreagă a fost creată de Dumnezeu ca un dar pentru oameni. Viaţa însăşi este un dar al lui Dumnezeu. Tot ce mănâncă şi bea omul, de pe urma muncii lui, este un dar de la Dumnezeu. Pentru aceasta omul simte nevoia să-I întoarcă lui Dumnezeu acest dar. Şi cum nu are ce să dea de la sine, măcar renunţă la unele din darurile primite, oferindu-le sub formă de sacrificiu mulţumitor, de euharistie. Însă atunci când creştinii dăruiesc lui Dumnezeu ceva din lumea materială, ei nu-şi pierd darurile, ci, prin actul dăruirii, le primesc înapoi, încărcate de o profundă semnificaţie spirituală, după mărturia de secole a Bisericii.

Potrivit tradiţiei liturgice răsăritene cu privire la întrebuinţarea elementelor materiale în cultul divin public, acestea sunt aduse în general de credincioşii participanţi la sfintele slujbe. Fie că este vorba de Sfintele Taine sau de ierurgiile mai însemnate, unde este folosită cu precădere materia liturgică, credincioşii aduc cu sine nu doar propriul trup uman, ci vin însoţiţi întotdeauna de darurile creaţiei: pâinea, vinul, untdelemnul, apa, tămâia, lumina etc., pe care le oferă lui Dumnezeu spre sfinţire şi binecuvântare şi le pun apoi la dispoziţia întregii comunităţi liturgice.

Prin actul dăruirii materiilor liturgice în cult, se creează un dialog între Dumnezeu şi oameni, dar şi al oamenilor întreolaltă. Darul primit şi întors apropie persoanele în aşa măsură, încât obiectul darului devine mijlocul celei mai depline comuniuni între persoane.

Aceasta apare exprimată în Sfânta Liturghie prin gura Sfântului Vasile cel Mare: „Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase“.

Pâinea şi vinul aduse ca jertfă simbolizează însăşi fiinţa noastră

În general, darurile liturgice au valoare de jertfă. Jertfa este actul prin care omul, renunţând la un bun al său, îl dăruieşte cuiva drag, iar a dărui ceva cuiva face parte din natura omului, care a izbutit să-şi înfrângă egoismul şi să simtă nevoia de a-şi bucura aproapele.

Cea mai mare jertfă pe care cineva o poate aduce lui Dumnezeu, după exemplul Mântuitorului Hristos, este darul vieţii înseşi, iar prin darurile liturgice, fiecare credincios are convingerea că dăruieşte lui Dumnezeu propria sa viaţă, implicând în gestul dăruirii întreaga fiinţă. Darurile materiale, aduse de credincioşi în cult, nu întreţin doar existenţa lor fizică, ci şi o simbolizează în chipul cel mai expresiv. Spre exemplu, pâinea este simbolul cel mai adecvat al trupului omenesc, iar vinul este simbolul sângelui. Prin urmare, darurile de pâine şi vin aduse de credincioşi pentru Sfânta Liturghie reprezintă însăşi fiinţa lor sufletească şi trupească, pe care ei o aduc drept jertfă lui Dumnezeu sub această formă.

Sub aspectul jertfei, nici un credincios nu întoarce lui Dumnezeu lucrurile primite fără să fi adăugat la ele şi munca sa. În felul acesta, strugurii, pâinea, vinul, untdelemnul, date lui Dumnezeu, sunt nu numai darul Lui, ci şi munca omenească imprimată în ele. Iar întorcând lui Dumnezeu darul naturii prelucrate prin asceza muncii sale, prin imprimarea acestei cruci în ele, creştinul le sfinţeşte şi se sfinţeşte şi pe el însuşi. Practic se poate vorbi de o presfinţire a materiei liturgice, înainte de a fi consacrată ca mijlocitoare a harului, prin sfinţire expresă din partea slujitorilor Bisericii şi prin rostirea de formule specifice asupra ei. Se realizează o primă sfinţire a darurilor liturgice, prin destinaţie şi prin gestul oferirii de către credincioşi. Elementele sfinţite în biserică primesc o sfinţenie şi în relaţia persoanelor cu ele în Dumnezeu. De aceea, cei ce le dăruiesc lui Dumnezeu se poartă delicat cu ele, pentru că sunt darurile date de Dumnezeu şi întoarse Lui cu mulţumire.

Darurile liturgice constituie, totodată, semne ale admiraţiei şi afecţiunii faţă de o persoană sau personalitate, dar şi expresia recunoştinţei, gestul prin care cineva îi mulţumeşte cuiva pentru o binefacere primită. Dumnezeu este Fiinţa faţă de care omul a simţit întotdeauna nevoia de a-şi exprima recunoştinţa. În Sfânta Scriptură avem exemplul femeii păcătoase, care a uns cu mir de mare preţ picioarele şi capul Mântuitorului, drept recunoştinţă pentru iertarea păcatelor (Lc. 7, 36-50), şi multe alte exemple de jertfe şi daruri, izvorâte din conştiinţa că omul datorează totul lui Dumnezeu.

Darul de pârgă

În contextul mulţumirii şi recunoştinţei exprimate faţă de Dumnezeu, una din formele pe care le îmbracă materia liturgică reprezintă darul de pârgă. Prin pârgă se înţelege: primele roade vegetale care dau semne că au început să se coacă şi pe care oamenii le duc la biserică pentru binecuvântare şi dăruire. În multe sate se păstrează până astăzi tradiţia ofrandelor de pârgă, după calendarul agricol al regiunii: în luna mai credincioşii aduc pârgă de cireşe; în iunie, de caise; la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, de pere timpurii; la Sfântul Ilie, de porumb; la sărbătoarea Schimbării la Faţă, de struguri. Toate acestea reprezintă o expresie delicată a mulţumirii aduse lui Dumnezeu. Prin faptul că omul primeşte hrana cea de toate zilele din darul lui Dumnezeu, din bunătatea şi milostivirea Sa, este drept să-I redea lui Dumnezeu partea cea mai bună, sub formă de ofrandă, în semn de recunoştinţă. Este cunoscut exemplul biblic al lui Cain şi Abel, care au simţit nevoia şi datoria să jertfească din rodul lor de hrană: unul din cele întâi născute ale oilor lui, iar celălalt din roadele pământului (Fc. 4, 3-4).

Aducerea de daruri materiale în locaşul de cult este o datorie pentru toţi credincioşii şi nicidecum un gest facultativ. În Vechiul Testament constituia chiar o poruncă dumnezeiască, ca nimeni să nu se prezinte în cadrul cultului şi al sărbătorilor fără daruri materiale: „Nimeni să nu se înfăţişeze înaintea feţei Domnului cu mâinile goale, ci fiecare să vină cu dar în mâna sa, după cum l-a binecuvântat Domnul Dumnezeul tău“ (Deut. 16, 16-17). În cultul creştin, deşi nu există o poruncă divină expresă legată de aducerea darurilor, încă de la început, primii creştini care luau parte la adunările liturgice veneau însoţiţi în primul rând de materiile euharistice - pâine şi vin, precum şi de altele, după posibilităţile fiecăruia.

„Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate“

Sfânta Liturghie, în rânduiala ei de astăzi, dar şi alte rânduieli ale cultului au ca punct central oferirea de daruri lui Dumnezeu sau oferirea către Dumnezeu a propriei Sale creaţii, lucru cunoscut sub denumirea de „Anafora“ (gr. Αναφορά: punere înainte, oferire). Însă, prin calitatea lor de „daruri“, oferite lui Dumnezeu, materiile liturgice nu încetează nici o clipă să-I aparţină de drept tot Lui, Creatorului tuturor, motiv pentru care rostim solemn în timpul fiecărei Sfinte Liturghii: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate“. Iar Biserica are convingerea că acestă dăruire mulţumitoare nu va rămâne niciodată fără răspuns din partea lui Dumnezeu, după cum cere în rugăciunile sale: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de cei ce aduc daruri şi fac bine în sfintele Tale biserici... şi trimite peste noi toţi milele Tale“.