Viaţa omului este o călătorie. Dacă unii oameni sunt confuzi cu privire la originea şi la scopul lor pe pământ, creştinul ştie că omul vine de la Dumnezeu pentru a se întoarce înapoi la El. Astfel, toată viaţa lui este o căutare neîncetată a dumnezeirii, este un pelerinaj continuu spre cer.
Prin pelerinajul pe care îl face, creştinul îşi exersează vocaţia mântuirii. El se pregăteşte din timp, adunându-şi cele necesare drumului, prevăzând problemele care ar putea să apară pe cale şi întărindu-se pentru înfruntarea şi rezolvarea lor. Dar toate pregătirile fireşti pe care le face sunt adunate cu încredinţarea în voia lui Dumnezeu, aceasta neînlocuind necesitatea pregătirii, ci suplinind-o şi desăvârşind-o. Drumul poate fi anevoios sau lung, dar pelerinul îndură totul pentru bucuria pe care o va primi la capătul lui. Deşi poate că unii nu înţeleg ce fel de răsplată poate primi cel ce îndură vreme capricioasă şi "pierde" timp şi bani, pelerinul nu va renunţa la rânduiala sa, deşi poate nu va putea explica pacea şi bucuria senină care îi va mângâia sufletul, întărindu-l mai departe şi pentru mult timp după reîntoarcerea în tumultul vieţii. De fapt, fiecare moment dintr-un pelerinaj se va imprima în adâncul sufletului, întărind şi marcând viaţa omului pentru veşnicie. Aceasta se întâmplă pentru că pelerinajul este o călătorie în lumea aceasta pentru aflarea a ceea ce nu este din lumea aceasta, el este plecarea omului în aflarea lui Dumnezeu coborât pentru a intra în comuniune cu omul.
Dacă grija de străini trebuie să fie o preocupare permanentă a creştinului, aceasta fiind unul dintre critiile Judecăţii de Apoi (cf. Mt. 25, 35), cu atât mai mult ajutorarea pelerinilor, aceşti călători în aflarea veşniciei. Cel ce mergea în fiecare an în pelerinaj la Ierusalim (cf. Lc. 2, 41), nu poate să nu primească jertfa celui care ajută pelerinilor. Un astfel de om devine mâna lui Dumnezeu lucrătoare în lume, se fac înger al lui Dumnezeu în ajutorarea celui în călătorie, precum Arhanghelul Rafael pentru Tobie.
De aceea, creştinul este dator a se implica în ajutorarea pelerinilor. O băutură caldă este o binecuvântare pentru cel ce aşteaptă în frig să se închine. Un gest care nu costă mult devine o mângâiere pentru cel aflat pe drum. Nu toţi pot oferi cazare unui pelerin, dar un sendviş sau un corn nu este un sacrificiu uriaş.
Atunci când cineva nu îşi permite să facă nici măcar aceste fapte ale milosteniei, el se poate pune la dispoziţia Bisericii, ajutând la pregătirea ei sau la prepararea gustărilor care se împart de obicei credincioşilor. Pentru aceasta nu trebuie decât bunăvoinţă, organizatorii bucurându-se pentru orice mână de ajutor în plus.
Prin astfel de fapte ale milei creştine, cei care nu pot merge în pelerinaje se pot învrednici de plata şi de foloasele duhovniceşti pe care le primeşte pelerinul. Nici un pahar de apă dăruit unui pribeag nu va curge în zadar, după cuvântul Mântuitorului care promite că duruitorul "nu îşi va pierde plata sa" (Mt. 10, 42).
