În condiţiile în care lumea modernă încearcă să şteargă noţiunile de păcat şi pocăinţă, ele sunt uneori greu de înţeles, chiar pentru creştinii practicanţi.
Pocăinţa a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Observând că pocăinţa este chintesenţa tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: "Aşa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni şi i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au şi încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, şi anume pocăinţa." Vorbind tot despre pocăinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: "Spovedeşte-te, plângi, căieşte-te, împlineşte această singură poruncă şi Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, ţi le voi dărui pe toate celelalte!"
Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăinţă, dar cel care se pocăieşte se spovedeşte în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relaţia dintre pocăinţă şi spovedanie, arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: "Căinţa îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruieşte Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică". De aceea, este necesar ca fiecare creştin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar şi ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtăşanii.
Fiecare creştin trebuie să îşi formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare trei-patru săptămâni), dar şi ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenţie imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greşeală mică, atât din motive practice, ce ţin de timpul şi spaţiul necesar unei spovedanii corecte, dar şi pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creştinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu şi de aproapele.
În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ţine mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării faţă de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conştiinţei pentru înţelegerea gravităţii păcatului şi restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtăşanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune şi metanii care să îl ţină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduieşte, dar nu îl poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic şi prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des şi de Sfânta Împărtăşanie. Mitropolitul Serafim Joantă spune că "cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată". Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtăşanie, cât şi prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.
Pocăinţa, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăţia cerurilor.
