Un lucru pe care foarte adesea îl nesocotim este acela că Sfânta Liturghie se săvârşeşte pentru împărtăşirea credincioşilor. Prea adesea însă, puţini sau foarte puţini sunt cei care se împărtăşesc cu Sfintele Taine, adică cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, motivând în chip obişnuit cu faptul că nu se simt vrednici pentru aceasta. Cu toate acestea, mărturia Sfintei Scripturi este foarte fermă în acest sens, atunci când se referă la viaţa primilor creştini: "Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (F.A. 2, 42).
Sfântul Ioan Casian arată că trebuie "să primim Sfintele Taine în fiecare duminică, cu inima smerită, ca un remediu pentru slăbiciunile noastre, crezând şi mărturisind că nu merităm acest har, decât să ne înălţăm în noi înşine prin convingerea deşartă că cel puţin o dată pe an vom fi vrednici". Iar Sfântul Chiril al Alexandriei zice şi el: "Sunt unii care după ce au gustat din harul dumnezeiesc nu mai merg la biserică din neglijenţă şi amână primirea Sfintei Împărtăşanii sub pretextul respectului şi al pietăţii, în realitate însă din lipsă de evlavie şi din răceală". Şi mai explicită în acest sens că rugăciunea pe care o rosteşte preotul în taină, înaintea frângerii Sfântului Trup şi a pregătirii Sfintei Împărtăşanii pentru împărtăşirea credincioşilor: "…Şi ne învredniceşte, prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul tău" (Liturghier). Aşadar, momentul împărtăşirii îi vizează pe toţi cei ce stau în biserică la săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii.
Practica actuală a multor creştini, aceea a împărtăşirii de două-trei ori pe an, nu poate fi invocată în nici un fel ca fiind normativă, aceasta întrucât nici un obicei nu poate fi aşezat înaintea canoanelor şi rânduielilor explicite ale Bisericii. Adevăratele motive ale abţinerii de la împărtăşirea frecventă, ascunse întotdeauna în spatele unei false evlavii faţă de Sfintele Taine, sunt cel mai adesea indolenţa, lenevia noastră duhovnicească şi chiar nesocotirea Sfintelor Taine.
Noi trebuie să ajungem la simţământul că nu putem trăi fără Sfânta Împărtăşanie, dorind-o din toată inima şi pregătindu-ne, prin Spovedanie deasă şi postire după rânduiala Bisericii, pentru primirea ei. Iar dacă la o Sfântă Liturghie nu ne-am împărtăşit, să ne gândim mereu că L-am refuzat pe Hristos pentru că nu ne-am pregătit să-L primim, preferând mâncarea, odihna, plăcerile lumii, lucrul etc.
Împărtăşirea deasă nu înseamnă în nici un chip obişnuinţă şi devalorizare a ei. Dimpotrivă, cu cât ne împărtăşim mai des, cu atât ne vor spori dorinţa şi râvna pentru Hristos.
Singurul motiv întemeiat al neapropierii noastre de Sfântul Potir este lipsa dezlegării din partea duhovnicului, în cazul păcatelor mari. Iar de la Sfânta Împărtăşanie poate opri, din pricina unor păcate mari, numai preotul duhovnic, în nici un caz nu se opreşte credinciosul din propria iniţiativă, dintr-o falsă evlavie.
