Tămâia este o răşină solidificată ce curge din nişte copaci care cresc în India şi Africa. Această răşină se strânge de pe scoarţa copacului şi, pentru a fi şi mai parfumată, se amestecă şi cu alte substanţe aromate. Tămâia este apoi pusă pe cărbuni încinşi, unde arde, degajând fum alb şi miros parfumat.
Tămâia era, pentru evrei, un element important al cultului. Când îi dă lui Moise indicaţii privind cultul de la cortul mărturiei, Dumnezeu îi spune: "Ia-ţi mirodenii: stacte, oniha, halvan mirositor şi tămâie curată, din toate aceeaşi măsură, şi fă din ele, cu ajutorul meşteşugului făcătorilor de aromate, un amestec de tămâiat, cu adaos de sare, curat şi sfânt; pisează-l mărunt şi-l pune înaintea chivotului legii, în cortul adunării, unde am să Mă arăt ţie. Aceasta va fi pentru voi sfinţenie mare. Tămâie, alcătuită în felul acesta, să nu vă faceţi pentru voi: sfinţenie să vă fie ea pentru Domnul" (Ieşire 30, 34-37). Templul de la Ierusalim avea afară, în curte, altarul pentru jertfele arderii de tot, iar în interior, în Sfânta, avea altarul tămâierii, pe care preoţii pregăteau cărbuni aprinşi şi puneau apoi tămâie.
Biserica a păstrat din iudaism simbolismul jertfelor, dar jertfa pe Cruce a Mântuitorului Hristos a împlinit scopul jertfelor de animale. Astfel, noi avem în cult doar arderea tămâiei. Când primeşte cădelniţa în care se află tămâie, preotul o binecuvântează şi se roagă, spunând: "Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, pe care primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă harul Preasfântului Duh." Întotdeauna tămâiatul în biserică sau la noi acasă este însoţit de rugăciune. Când preotul cădeşte biserica, după rugăciunea pe care am amintit-o mai sus, el rosteşte în taină Psalmul 50.
Tămâia simbolizează, în general, prezenţa şi sfinţenia lui Dumnezeu, dar fiecare element al tămâiatului are propria semnificaţie. Astfel, fumul care se ridică către Dumnezeu semnifică faptul că jertfa de tămâie este bine primită.
