Pe măsură ce viaţa creştină a început să se dezvolte sub toate aspectele ei (doctrinar, moral, liturgic), atât clerul, cât şi credincioşii au simţit nevoia unor norme bine precizate care, pe de o parte, să stabilească şi să păstreze rânduiala corectă de slujire creştinească ce decurge din învăţătura de credinţă revelată, iar pe de altă parte, să împiedice abuzurile de orice natură. Astfel, autoritatea Bisericii (Sfinţii Apostoli mai întâi, apoi Sfinţii Părinţi şi membrii ierarhiei superioare întruniţi în Sinod), în funcţie de realităţile vremii şi în consens cu poporul dreptmăritor, a întocmit anumite reguli de conduită moral-practică, menite să îndrume viaţa personală şi comunitară a creştinului. Aşa au luat naştere canoanele sau legea bisericească.
Patrimoniul canonic al Bisericii cuprinde norme privitoare la cult, la morala creştină, la disciplina clerului (mirean şi monahal) şi la organizarea bisericească. Bunăoară, în privinţa cultului, canoanele reglementează administrarea de către slujitori (episcopi, preoţi şi diaconi) a Sfintelor Taine şi a celorlalte lucrări sfinţitoare, însoţite de propovăduirea doctrinei evanghelice, păstrarea cuviincioasă a lăcaşului de cult cu toate ale sale şi buna chivernisire a structurii eclesiastice (patriarhie, mitropolie, eparhie, mănăstire, parohie). Deopotrivă, pentru credincioşi sunt alcătuite îndrumări pentru participarea corespunzătoare la rânduielile de slujbă. Prescripţiile canonice referitoare la aplicarea principiilor de morală creştină, atât de către cler, cât şi de către mireni, prevăd rânduieli amănunţite pentru rugăciune (cuprins, rostire, citire, poziţie, timp etc.), postire (modalităţi, perioade), pocăinţă (număr de metanii, rugăciuni specifice, durată), milostenie, citirea şi tâlcuirea Sfintei Scripturi, viaţa de familie, relaţiile cu semenii ş.a.
În acest mod, toate manifestările vieţii creştine sunt puse în bună rânduială, pentru ca toţi cei ce le practică să dobândească folos spre mântuire. Pe lângă toate acestea, canoanele cuprind şi anumite pedepse bisericeşti pentru cei care săvârşesc abateri de la disciplina moral-religioasă. Această ultimă dimensiune a încetăţenit concepţia că unica raţiune de existenţă şi funcţionalitate a normelor canonice ar fi cea punitivă. Astfel, la auzul cuvântului canon sau regulă bisericească, mulţi creştini au o percepţie uşor timorată. O posibilă explicaţie rezidă în experienţa pastorală pe care au avut-o cu un duhovnic poate puţin mai sever în privinţa "canonului" sau epitimiei date, la spovedanie, ca mijloc de tămăduire sufletească. În aceste cazuri, se uită faptul, experimentabil în medicină, că medicamentul amar la gust vindecă finalmente boala, sau, cu o analogie mai convingătoare din acelaşi domeniu, ţesutul bolnav suferă chiar şi când i se administrează doctoria potrivită. De aceea, unul dintre instrumentele de bază ale pastoraţiei ortodoxe îl reprezintă învăţătura canonică a Bisericii. De aici reiese datoria credincioşilor de a cunoaşte şi a respecta cu conştiinciozitate legea bisericească.
Departe de a fi o colecţie de interdicţii şi pedepse rigide, "sfintele canoane ortodoxe", cum adesea şi frumos sunt numite de către cei care le înţeleg rolul în pedagogia creştină, constituie o veritabilă călăuză morală, un îndreptar al vieţii noastre duhovniceşti (cuvântul canon înseamnă măsură, dreptar), fundamentat pe Sfânta Scriptură şi pe Tradiţia apostolică. Sfinţenia şi autoritatea celor care le-au întocmit le conferă puterea de a ne orienta către o vieţuire autentică, în conformitate cu rânduiala divină. Pentru vremurile de acum, marcate în multe privinţe de relativism şi indiferenţă, apelul temeinic la valorile moralei ortodoxe tradiţionale, păstrate în tezaurul canonic al Bisericii, reprezintă o revenire salutară în făgaşul normalităţii.
