Încă de la memorabilele sfaturi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, exprimate cu profundă înţelepciune pastorală în cuvântul său Despre cum se cade să-şi crească părinţii copiii, şi până în zilele noastre, toţi educatorii creştini au accentuat importanţa modelării duhovniceşti cât se poate de timpurii a copilului. În acest fel, au demonstrat ei, beneficiile dezvoltării morale şi psihologice a persoanei sunt incomensurabile. Responsabilitatea unei astfel de misiuni revine, în mod firesc, familiei, care, prin atmosfera creştinească pe care o cultivă în sânul ei, exercită o influenţă educativă hotărâtoare asupra conştiinţei copilului. Înaintea oricărei reguli de comportament sau a oricărui program zilnic, copilul trebuie învăţat să se roage. A nu se înţelege aici că demersul trebuie să ia forme pedagogice extreme (obligativitatea memorării unor texte de rugăciuni, orar fix de rugăciune, durată, verificări etc.) Dimpotrivă, într-o primă etapă educativă, spontaneitatea copilului trebuie lăsată să se manifeste în "rugăciunea lui", pe care să o interiorizeze şi, în consecinţă, să o folosească la momentul cuvenit.
Rugăciunea personală a copilului, indiferent de dimensiunile sau expresiile ei, va forma nu o deprindere, ci mai degrabă
o atitudine lăuntrică, ceea ce este esenţial în procesul iniţierii sale religioase. Bineînţeles că, pe parcurs, el va lua cunoştinţă de rugăciunile alcătuite de Sfinţii Părinţi şi va fi stimulat să le descopere în profunzimea şi frumuseţea lor duhovnicească. În acest sens, părinţii pot rândui anumite momente din zi (ferindu-se, totuşi, de inflexibilitate în această privinţă) dedicate rugăciunii în comun. Într-un astfel de context, pot fi citite rugăciuni consacrate, din cărţile respective, având ca scop, printre altele, şi familiarizarea cognitivă a copiilor cu limbajul bisericesc (Psalmii biblici ar fi un exemplu excelent în acest sens). Aceeaşi finalitate o are şi participarea întregii familii la Sfânta Liturghie.
Recomandabil este ca în viaţa religioasă a familiei, practica rugăciunii particulare să se îmbine armonios cu cea a rugăciunii în comun. Bunăoară, o împrejurare prielnică este servirea mesei, când, chiar dacă toţi membrii familiei sunt prezenţi, copilul poate fi lăsat să-şi rostească propria rugăciune sau una elementară (gen Înger, îngeraşul meu sau Doamne, Doamne, Ceresc Tată etc.), fapt care îl va conştientiza asupra trebuinţei fireşti a rugăciunii în viaţa cotidiană şi, totodată, va influenţa pozitiv evoluţia sa psihologică. Este foarte important să se ştie că duhul şi practica rugăciunii sunt asimilate de către copil numai din context comunitar, pe calea exemplului oferit cu multă delicateţe pedagogică de către părinţi şi de către obştea liturgică.
În procesul de formare spirituală a copilului, părinţii sunt chemaţi să conlucreze îndeaproape cu duhovnicul familiei, cel care, prin metodele adecvate vârstei infantile, îl poate îndruma pe micul creştin către o viaţă autentică de rugăciune.
