Prima virtute pe care trebuie să o aibă un creştin pentru a pune început vieţii duhovniceşti este credinţa. „Credinţa e prin fire începutul virtuţilor“, învaţă Sf. Maxim Mărturisitorul.
Există o credinţă pe care se bazează legăturile dintre oameni şi există o credinţă care păstrează legătura omului cu Dumnezeu. Între aceste înţelesuri ale credinţei există o înrudire, dar şi o deosebire. Credinţa pe care o are un om în ceea ce-i spune alt om e o încredere, care poate fi dovedită prin arătarea lucrului susţinut de unul şi crezut de altul. Credinţa în Dumnezeu nu poate fi întărită în viaţa pământească printr-o arătare văzută, ci pe baza unei încrederi în Dumnezeu şi a vederii sufleteşti. Deci credinţa în Dumnezeu este acceptarea ca adevărate a tuturor adevărurilor primite prin Descoperire dumnezeiască, păstrate şi tâlcuite de Sfânta Biserică, pentru mântuirea noastră. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă despre credinţă că „este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute“.
Tâlcuind versetul „Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu“, din Evanghelia după Ioan, Sfântul Chiril al Alexandriei leagă credinţa de cunoaşterea lucrurilor credinţei. Credinţa precede cunoaşterea.
În capitolul 17 al Evangheliei după Ioan găsim cuvintele Domnului Hristos: „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.“ Însă nu orice credinţă îl ajută pe creştin să dobândească viaţa veşnică, ci doar o credinţă dreaptă. Prin dreapta credinţă se realizează cunoaşterea lui Dumnezeu şi a adevărului Său şi tot prin credinţă creştinul ajunge „la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4, 13). Prin credinţă şi viaţă duhovnicească creştinul ajunge la cunoaştere, dar cunoaşterea deplină a lui Dumnezeu poate fi dobândită doar în viaţa viitoare.
