Devenită poate clişeu, afirmaţia că vremurile pe care le trăim sunt problematice într-un grad foarte ridicat rămâne valabilă. Este un aspect reconfirmat continuu de experienţa vieţii zilnice. Vitrege sub aspect economic, confuze şi refractare sub cel religios-moral (fără să excludem o intercauzalitate a celor două registre), realităţile istorice pe care le traversăm îl aduc pe creştin în faţa unei dileme cu implicaţii profunde. Fără a ne da serioase şanse la replică, spiritul secularisto-umanist propovăduit de (prea) multe instituţii ale societăţii globale şi din ce în ce mai vizibil în modul de viaţă al omului contemporan de pe toate meridianele devine o piatră de încercare pentru cel care crede şi trăieşte Evanghelia. E adevărat că pe unii (foarte mulţi), fără să-i mai tulbure, acest flagel îi cucereşte de-a dreptul. Pe creştin îl contrariază. Se simte constrâns, marginalizat, persecutat aproape. Valul e prea puternic. Ce direcţie de viaţă să adopte? Una este cea trasată de lumea care Îl exclude, cu o indiferenţă sistematică, pe Dumnezeu din spectrul ei existenţial, promovând un stil de viaţă ultraprogresist pe linie tehnologică şi hedonist în plan personal. Cealaltă rămâne fidelă principiilor creştine tradiţionale (nu tradiţionaliste!), adânc şi sănătos înrădăcinate în spiritualitatea biblică. Categorisită iritat ca desuetă, această a doua perspectivă sună din ce în ce mai mult a vox clamantis in deserto. Vocea lui Dumnezeu continuă să răsune în deşertul nostru spiritual. De vină nu e Vocea, ci "deşertul", vidul pe care conştiinţa noastră morală şi-l induce astupându-şi urechile. Iată conflictul, nedrept, în care ne situăm. Cine îl neagă cu suficienţă, din prima, nu trece testul autocunoaşterii prin raportare justă la realitate. În acelaşi timp, descriind astfel lucrurile, ajungem, inevitabil şi nedorit, la un combat ideologic cum au fost şi vor fi atâtea altele pe arena umanităţii şi care riscă să se complacă reducţionist într-un steril subiect de dialog filosofic.
Răspunsul, aşadar, nu e foarte simplu, deci nu poate lua forma unei reţete practice sau a unui program de viaţă elaborat în detaliu şi cu atât mai puţin din exterior. Eşecul multor astfel de scheme pedagogice cu veleităţi de panaceu dovedeşte o dată în plus că rezolvarea trebuie să vină din forul interior al fiecăruia. Aici se iau deciziile cardinale. Trebuie doar să-ţi descoperi urechile şi ochii, încetând a mai nega din instinct sau sub manipulare. "Cum demonstrezi existenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în lume?", a întrebat un ateu pe un credincios. Fără să ticluiască armături logice complexe, ultimul răspunde senin: "Aşa cum demonstrezi existenţa soarelui deschizând ochii!" Deschiderea porţilor fiinţei tale superioare, odată cu practicarea temperanţei în slujirea trupului, te face apt să "vezi" dincolo de tine şi de lumea efemeră pe care o confunzi cu absolutul. Se cere aşadar o "schimbare de vânt" în planul intim al propriei conştiinţe. Una durabilă, se înţelege. Cum rezişti însă vântului potrivnic, fără să i te supui sau să te laşi sedus? Aceasta este, de fapt, marea dificultate a opţiunii pe care deja ai făcut-o sau va trebui să o faci.
