Sensibilitatea şi dragostea noastră pentru cei trecuţi în veşnicie ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putinţă ca ei să aibă parte de toate rânduielile liturgice tradiţionale, în nădejdea unei mijlociri duhovniceşti cât mai folositoare. Astfel, îi trecem în pomelnicele pe care le înmânăm preotului pentru a le pomeni la Sfânta Liturghie, aducem prescură, vin şi apă pentru Jerfa euharistică, ne îngrijim de săvârşirea parastaselor îndătinate, facem diverse acte de milostenie pentru ei şi, nu în ultimul rând, îi păstrăm cu sfinţenie în rugăciunile noastre personale.
Biserica, în virtutea principiului iconomic sau al pogorământului, primeşte cu dragoste pastorală, nediferenţiat (cu excepţia cazurilor de suicid şi apostazie), toate aceste acte creştineşti, socotindu-le semne de comuniune iubitoare din partea celor rămaşi. Ele constituie, în fond, o slujire care ajută în procesul mântuirii celor care o îmbrăţişează cu evlavie şi dragoste sinceră. Există totuşi o nuanţă aici, pusă în evidenţă de textele bisericeşti: pomenirea liturgică se realizează pentru cei care "întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri" (Rugăciunea Proscomodiei pentru cei adormiţi). Cum rămâne, atunci, cu cei care până în ultimele clipe ale vieţii au avut un comportament necreştin (fără credinţa în înviere şi fără primirea Sfintelor Taine - ca să menţionăm doar elementele care privesc discuţia de faţă...)? Răspunsul, care nu poate fi unul categoric şi scolastic (în fond, noi nu putem şti dacă Dumnezeu, fie şi numai pentru dragostea sinceră şi rugătoare a celor rămaşi, nu Se milostiveşte de sufletul respectiv), are o vizibilă dimensiune pedagogică. Noi, cei care suntem încă "pe cale", primim astfel îndemnul de a ne întemeia gândirea şi faptele de zi cu zi pe credinţa nestrămutată în înviere şi veşnicie sfântă, nădăjduind în Hristos nu "numai în viaţa aceasta" (I Cor. 15, 19).
De altfel, întregul simbolism liturgic funebru (înmormântare şi parastas) transmite aceste semnificaţii: o viaţă şi o moarte cu adevărat creştinească aduc sufletului veşnicia cu Dumnezeu şi cu sfinţii Săi. Bunăoară, aceia dintre noi care, poate, au avut în familie un caz din categoria celor amintite mai sus, vor lua învăţătură atât în ceea ce priveşte calitatea spirituală a propriei vieţi, cât şi a celorlalţi membri ai comunităţii familiale. În consecinţă, vom avea grijă ca pe cei care nu împărtăşesc nădejdea învierii şi a vieţii de veci să-i convingem de aceste realităţi capitale, îndemnându-i totodată să-şi rânduiască viaţa pe coordonatele creştineşti care derivă din această credinţă (responsabilitate morală, fapte bune, năzuinţa mântuirii, împărtăşirea cu Sfintele Taine etc.). Aşa cum se poate vedea, pentru existenţa creştină, învăţătura despre viaţa de veci are atât un sens teologic-spiritual, cât şi unul practic.
Poate că, în felul acesta, pe pomelnicele pe care le aducem la Sfânta Liturghie şi la parastase, alături de numele celor pentru care ne rugăm, vor fi mai puţine completări de genul "nespovedit, neîmpărtăşit", "nepregătit", "negrijit".
