În "Didahia" sau "Învăţătura celor doisprezece Apostoli", primul catehism creştin sau "cea mai veche operă literară creştină postbiblică" (după cum spune Ioan G. Coman) găsim, printre multe altele, şi acest îndemn: "Să nu fii cu două gânduri, nici cu două feluri de vorbă, pentru că aceasta este cursă a morţii!". Transpus în limbajul actual, sfatul apostolic se pronunţă împotriva duplicităţii, a ipocriziei, a disimulării, indiferent de forma, intensitatea sau justificarea ce i s-ar da în funcţie de împrejurări. Fiindu-ne imposibil să ignorăm contextul istoric şi moral-religios în care a fost scrisă, această exortaţie-cugetare dă mărturie despre modul în care era receptată şi propovăduită învăţătura Mântuitorului. El Însuşi, ştim, a fost de-a dreptul neiertător la adresa "mormintelor văruite" ale vremii Sale. Prin urmare, caracteristica esenţială a creştinului ar trebui să fie autenticitatea, concordanţa cu sine însuşi. În sens pozitiv, desigur. Acesta îi este "marcajul" existenţial definitoriu. Opusul echivalează cu prejudiciul spiritual maxim: pierderea mântuirii. Consecinţele unei asemenea reflecţii, uşor derutante în plan logic, dar deloc în cel teologic, pot fi exprimate în câteva întrebări: "De vreme ce creştinului i se cere să fie total consecvent principiilor evanghelice, deci unei Legi morale obiective, exterioare lui, cum mai poate fi, literalmente, egal cu sine însuşi, autentic? N-ar fi o contradicţie, o autonegare? O anulare a libertăţii?". Nicidecum. Oricât de inacceptabil ar părea pentru bine cunoscuţii "liber cugetători", spiritul adevăratei libertăţi nu e un persistent nihilism axiologic în plan religios, ci posibilitatea de a-ţi alege singur "jugul" sau setul de valori care să-ţi anime toate acţiunile. Omul este liber să opteze pentru propriul crez spiritual, însă odată ce şi-a exprimat opţiunea, asumarea integrală a exigenţelor care derivă din ea reprezintă condiţia autenticităţii.
În acelaşi timp, autenticitatea nu este un deziderat accesibil progresiv, prin metode autopedagogice. Aşa cum, de pildă, nici smerenia nu este. Parafrazând o rostire care, prin caracterul ei paradoxal şi totuşi extrem de lucid, a făcut carieră în aforistica ortodoxă de calitate, "cel care se proclamă pe sine autentic nu e autentic". Calitatea aceasta este, totuşi, o coordonată a devenirii personale. Apoi, a fi congruent cu tine însuţi, fapt care implică spontaneitatea, expansiunea şi flexibilitatea posturii tale interioare, nu e întotdeauna o sursă de reuşite sociale. În unele situaţii, refuzul tău instinctiv de a recurge la convenţionalitate searbădă, la compromis şi schizofrenie de conştiinţă (atitudini care, cu siguranţă, ţi-ar fi putut aduce beneficii de moment) te poate clasa definitiv în rândurile celor pe care tu însuţi îi deteşti. Toate aceste înfruntări morale s-au regăsit şi în comportamentul Mântuitorului, biruite însă de El, ca etalon pentru cei care-L vor urma. Iată de ce, dincolo de obedienţe greşit înţelese, străine de spiritul veritabil demn, bucuros şi senin al creştinismului zidit pe iubire liberă, autenticitatea devine atributul integrator şi exclusiv al celui care crede şi trăieşte plenar după cum crede. Spre deosebire de cel care îşi automatizează credinţa, transformând-o mereu, cum spunea Berdiaev, într-un idol, creştinul autentic are capacitatea permanentei renaşteri lăuntrice. Aşadar, iată, în fine, sfatul: în gama spirituală care începe cu simpla închinăciune şi se termină cu gestul sacrificial (indiferent de amploarea lui) adresat lui Dumnezeu şi semenilor, să fim prezenţi cu totalitatea fiinţei noastre: raţiune, simţire şi trup. Acesta este criteriul autenticităţii.
