Acţiunile pe care omul le face pot avea un scop imediat sau ele pot produce efecte întârziate. Astfel, unele efecte se fac simţite imediat sau la scurt timp după efectuarea unei anumite acţiuni, aşa după cum un pahar cu apă potoleşte imediat setea. Alte efecte însă ies la iveală într-un timp mai îndelungat. Astfel se întâmplă de exemplu în cazul adoptării unui stil de viaţă sănătos care creşte probabilitatea unei bătrâneţi îndelungate şi fericite. Sunt însă şi unele acţiuni ale omului ale căror efecte se pot prelungi în veşnicie, pot deveni premise pentru viaţa veşnică.
Prin Biserică omul învaţă să îşi transforme acţiunile sale efemere în fapte care îşi au ţinta în veşnicie, în fapte care privesc la realitatea vieţii viitoare. De aceea, Biserica învaţă lucrarea binelui prin credinţă ca acţiuni care se propagă în eternitate şi care sunt sursă de câştigare a vieţii veşnice. Omul mănâncă, dar chiar dacă se alimentează sănătos, acest lucru nu îi poate asigura decât cel mult o viaţă mai îndelungată cu o incidenţă mai scăzută a bolilor. În final moartea tot va veni şi îi va curma această viaţă. În schimb, atunci când cineva îl hrăneşte şi pe aproapele lui, nu se asigură doar o existenţă lumească mai bună, ci se pune şi început de trăire a comuniunii vieţii viitoare încă din această viaţă. În acest caz, moartea nu va mai avea nici o putere, ea devenind doar mijloc de intrare în fericirea vieţii veşnice.
Mântuitorul spune că principalul criteriu pentru care drepţii se vor mântui este fapta bună, milostenia ca manifestare a iubirii (cf. Mt. 25, 35-45). Cugetând la cuvintele Domnului cu privire la criteriile judecăţii universale, Sfântul Ioan Hrisostom concluzionează şi spune: "Aşadar, fără să facem milostenie nu ne putem mântui… Cei ce nu au făcut milostenie vor rămâne afară din Rai."
Un aspect important al milosteniei pe care creştinul este dator să îl facă este acela de a dona şi de ajuta la construirea de noi biserici sau la repararea celor care ar avea nevoie. Printr-o astfel de milostenie, credinciosul câştigă cel puţin două foloase importante. Pe de o parte, prin milostenia pe care o face el îşi construieşte locaş în ceruri, se pregăteşte pentru viaţa veşnică. Pe de altă parte, prin biserica construită şi apoi sfinţită, creştinul primeşte har şi putere de la Dumnezeu care îl ajută nu numai în viaţa aceasta, dar care îi zideşte şi biserica din inima sa, care îl întăreşte şi îl păzeşte şi îl binecuvântează.
Sfântul Ioan Hrisostom spune că "dând milostenie, facem cea mai bună investiţie… Toate cele lumeşti sunt în orice clipă în primejdie de a se pierde. Numai cele pe care le oferim Domnului nu sunt în primejdie nici de a fi furate, nici de a fi distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit" (I Cor. 2, 9).
De aceea, creştinul trebuie să se sârguiască şi, atunci când trece pe lângă o biserică în construcţie sau care are nevoie de reparaţii, să îşi lase acolo darul său, după puterea sa. Poate că milostenia va fi mică sau mare, dar prin această jertfă el ştie că pune cel puţin o cărămidă în zidul acelei biserici. Şi cărămidă cu cărămidă se construieşte şi o catedrală. Ceea ce contează este bunăvoinţa şi încredinţarea că Dumnezeu nu uită să răsplătească nici o jertfă a omului, fie ea cât de mică. Nici un dar nu va trece neobservat, ci, precum o sămânţă este aruncată în pământ şi creşte şi aduce rod, tot astfel şi cel care face o faptă bună îşi va primi răsplata cuvenită la timpul potrivit.
