Icoana „Acoperământul Maicii Domnului” este reprezentată în tehnica fresco, pe frontonul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi, având dimensiunea 2,80 m/ 2,80 m. Încadrându-se întocmai în cromatica întregului ansamblu pictural, icoana iese în evidență prin acuratețea stilului brâncovenesc. Desfășurată într-o armonie perfectă de formă și culoare, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului de la Polovragi, icoana presupune o întreită interpretare iconografică: cromatică, simetrico-participativă și teologică.
Sfaturi practice în biserică: Este „cruciuliţa“ o amuletă?
Amuleta, oprindu-ne mai întâi la forma cuvântului, care este de altfel foarte expresivă, se înrudeşte cu franţuzescul "ŕ moule" care înseamnă, printre altele, ceva care se adresează "unui prostănac (bleg, nătâng, neghiob)" sau cu "ŕ mulet", însemnând lucrul adresat ori destinat "catârului" (în cazul nostru, omului încăpăţânat, care nu vrea să asculte sfaturile şi poveţele celorlalţi, ci face doar ce-i trece prin cap, ceea ce se coroborează adesea şi cu o mai mică sau mai mare doză de ignoranţă, dar şi rea-voinţă).
Dar ce este amuleta? Iniţial, la popoarele idolatre, un obiect, de obicei miniatural, pe care îl purta cineva pentru a fi ferit de influenţele spiritelor malefice sau pentru a-şi atrage bunăvoinţa celor bune; purtătorii de azi ai acestui fel de obiect consideră că el are prin sine însuşi puterea de a influenţa destinul proprietarului, adesea fără nicio referire la lumea spirituală. Pornind de la această concepţie, unii confraţi ne spun despre cruce şi icoane că sunt, de fapt, nişte amulete ori mici idoli pe care noi îi cinstim în locul adevăratului Dumnezeu. Dar crucea şi icoanele - hai să le spunem iconiţe, referindu-ne la cele pe care fiecare creştin le poartă cu sine - nu fac acest lucru, nu au putere prin ele însele: puterea le vine prin actul de sfinţire pe care îl săvârşeşte preotul în biserică şi prin care se coboară asupra lor harul sfinţitor al Sfântului Duh. Fără har, şi fără raportarea la Hristos cel răstignit şi înviat, crucea rămâne un simplu obiect, căci noi ne rugăm lui Hristos Domnul, dar primim harul Său şi prin cruce şi icoană. Semn al identităţii noastre de urmaşi şi fii ai lui Hristos, crucea este şi receptacolul puterii sau al harului Său care ne întăreşte în încercările şi probele continue ale vieţii. Însă, creştini fiind, fără a raporta obiectele sfinţite la persoana Celui sau a celor pe care îi reprezintă (icoanele sfinţilor), cădem într-un fel de idolatrie şi vom crede că un număr cât mai mare de icoane, de cruciuliţe şi de alte obiecte sfinţite sau care au intrat în legătură cu Biserica aduc, prin ele însele, o mai mare cantitate de sfinţenie şi, prin urmare, nici nu mai este nevoie să te rogi, să-ţi spui păsul tău lui Dumnezeu, Care te vede şi te aude oriunde ai fi. Nu cantitatea de obiecte sfinţite, ci calitatea relaţiei personale cu Dumnezeu, relaţie care se întreţine şi prin astfel de obiecte - căci aşa a vrut Dumnezeu, făcându-ne suflet şi trup -, contează şi este mântuitoare. Aşadar, atenţie încotro şi cum ne direcţionăm evlavia faţă de Dumnezeu! În mod evident, nu vom renunţa la obiectele sfinţite, ci dimpotrivă.