Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Liturgica Sfaturi practice în biserică: Este „cruciuliţa“ o amuletă?

Sfaturi practice în biserică: Este „cruciuliţa“ o amuletă?

Un articol de: Silviu Lupu - 17 Martie 2010

Amuleta, oprindu-ne mai întâi la forma cuvântului, care este de altfel foarte expresivă, se înrudeşte cu franţuzescul "ŕ moule" care înseamnă, printre altele, ceva care se adresează "unui prostănac (bleg, nătâng, neghiob)" sau cu "ŕ mulet", însemnând lucrul adresat ori destinat "catârului" (în cazul nostru, omului încăpăţânat, care nu vrea să asculte sfaturile şi poveţele celorlalţi, ci face doar ce-i trece prin cap, ceea ce se coroborează adesea şi cu o mai mică sau mai mare doză de ignoranţă, dar şi rea-voinţă).

Dar ce este amuleta? Iniţial, la popoarele idolatre, un obiect, de obicei miniatural, pe care îl purta cineva pentru a fi ferit de influenţele spiritelor malefice sau pentru a-şi atrage bunăvoinţa celor bune; purtătorii de azi ai acestui fel de obiect consideră că el are prin sine însuşi puterea de a influenţa destinul proprietarului, adesea fără nicio referire la lumea spirituală. Pornind de la această concepţie, unii confraţi ne spun despre cruce şi icoane că sunt, de fapt, nişte amulete ori mici idoli pe care noi îi cinstim în locul adevăratului Dumnezeu. Dar crucea şi icoanele - hai să le spunem iconiţe, referindu-ne la cele pe care fiecare creştin le poartă cu sine - nu fac acest lucru, nu au putere prin ele însele: puterea le vine prin actul de sfinţire pe care îl săvârşeşte preotul în biserică şi prin care se coboară asupra lor harul sfinţitor al Sfântului Duh. Fără har, şi fără raportarea la Hristos cel răstignit şi înviat, crucea rămâne un simplu obiect, căci noi ne rugăm lui Hristos Domnul, dar primim harul Său şi prin cruce şi icoană.

Semn al identităţii noastre de urmaşi şi fii ai lui Hristos, crucea este şi receptacolul puterii sau al harului Său care ne întăreşte în încercările şi probele continue ale vieţii. Însă, creştini fiind, fără a raporta obiectele sfinţite la persoana Celui sau a celor pe care îi reprezintă (icoanele sfinţilor), cădem într-un fel de idolatrie şi vom crede că un număr cât mai mare de icoane, de cruciuliţe şi de alte obiecte sfinţite sau care au intrat în legătură cu Biserica aduc, prin ele însele, o mai mare cantitate de sfinţenie şi, prin urmare, nici nu mai este nevoie să te rogi, să-ţi spui păsul tău lui Dumnezeu, Care te vede şi te aude oriunde ai fi.

Nu cantitatea de obiecte sfinţite, ci calitatea relaţiei personale cu Dumnezeu, relaţie care se întreţine şi prin astfel de obiecte - căci aşa a vrut Dumnezeu, făcându-ne suflet şi trup -, contează şi este mântuitoare. Aşadar, atenţie încotro şi cum ne direcţionăm evlavia faţă de Dumnezeu! În mod evident, nu vom renunţa la obiectele sfinţite, ci dimpotrivă.