Dacă aruncăm o privire înspre datoriile pe care trebuie să le îndeplinească un creştin, vom constata că numărul lor este destul de mare, dar toate se reduc la iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. La o primă evaluare, grija faţă de mormintele celor dragi, a celor din familiile noastre care au trecut la Domnul, pare a fi de prisos. De multe ori, această "grijă" este pasată unor persoane străine, care au o meserie în acest sens, mai ales la oraş. La ţară, unde, de obicei, nu există persoane angajate pentru întreţinerea cimitirelor, îngrijirea acestora revine preoţilor şi enoriaşilor lor, de aceea ele reprezintă un fel de carte de identitate a lor, arătând cât de râvnitori sunt, dar mai ales câtă iubire au faţă de cei adormiţi, căci a avea grijă de mormintele apropiaţilor este o dovadă de iubire.
La fel cum nici celelalte datorii care se referă la plecarea la Domnul a celor dragi ai noştri, adică pomenirile lor, nu trebuie considerate nişte griji, adică ceva împovărător şi de care trebuie să te achiţi cât mai repede, tot aşa este şi când vine vorba despre îngrijirea mormintelor de care trebuie să se ocupe rudele rămase pe pământ. Aceste datorii ar trebui făcute nu din obligaţie, ci din iubire şi responsabilitate iubitoare faţă de cei care sunt doar adormiţi, şi nu dispăruţi definitiv, căci prin faptele noastre sufletele lor primesc mângâiere acolo unde sunt. Oare nu este o dovadă de iubire să nu laşi ca mormântul rudei tale să fie invadat de buruieni, sau să răsădeşti o floare pe el? Iar dacă e vorba despre un cavou şi nu sunt buruieni de îndepărtat, creştinul îşi poate arăta grija vizitându-l mai des, aprinzând o lumânare şi rugându-se pentru sufletul celui plecat mai repede decât el în lumea cealaltă. Acestea sunt lucruri care nu pot fi făcute prin delegaţie, dând bani cuiva să se ocupe de ele, ci sunt lucruri care ar trebui să îi privească personal pe cei care au rude stabilite în eternitate: sădeşte tu o floare, aprinde tu o lumânare, fii tu alături de preot ca să te rogi împreună cu el şi să rosteşti împreună cu el numele celor care ţi-au fost dragi, căci aşa nu îi vei da uitării, şi aşa le aduci lor bucurie, pentru că ei se întristează cel mai mult de nepăsarea şi de uitarea noastră.
Şi dacă facem aceste lucruri din iubire, opulenţa şi mândria nu vor afecta gestul nostru, aşa cum se întâmplă uneori, căci unii consideră aceste datorii creştineşti prilejuri de a se etala. Făţărnicia şi mândria nu trebuie să cangreneze grija noastră faţă de cei adormiţi.
