Creştinii ataşaţi de slujbele Bisericii ştiu că Învierea Domnului este praznic împărătesc şi că zilele Sfintelor Paşti sunt altceva decât un weekend prelungit. Ştiu mai ales că darurile şi bucuriile Învierii, primite din belşug în Biserică, pot fi "mutate" în familii ("micile biserici") şi chiar în locurile în care ostenesc zi de zi, opt, zece sau mai multe ore. Că bucuriile oferite de acest "praznic al praznicelor" pot fi retrăite, fie şi la o scară mai mică, peste tot pe unde feluritele obligaţii îi cheamă. Aceşti creştini ("cu biserică"), spre deosebire de cei "fără biserică" (o tristă denumire pentru cei ce nu participă la slujbe!), nu sunt bucuroşi doar în Sfântul Locaş, ci şi acasă, la serviciu, în călătorii ş.a. De ce? Pentru că poartă cu ei lumina Învierii, care le-a inundat sufletele prin slujbele pascale, atât de luminoase. Şi chiar dacă sunt încercaţi de boli ori insuccese, nu se lasă copleşiţi, pentru că darurile primite sunt mai puternice decât necazurile trecătoare.
În schimb, cei "fără de biserică" se lipsesc singuri de acest izvor al nădejdii şi al bucuriei, căzând adesea sub povara tristeţilor acestei lumi, tot mai multe, parcă, în ultima vreme... Pentru aceştia, zilele de Paşti n-au fost nici în acest an decât un weekend special, asemănător cu zilele de 1-2 Mai, ori de 23-24 din augustul de pe vremuri, încadrându-se perfect în diagnosticarea făcută de părintele scriitor Gala Galaction, cu toate că e mai veche de o jumătate de veac: "Marea zi a Învierii a trecut pe lângă mulţi dintre noi, anuală şi tradiţională, cu ceva bucurie pământească şi cu oarecare odihnă a trupului. Puţini au fost şi sunt aceia care au puterea să urce sus, spre soare, şi să-şi scalde sufletul în torentele adevărului... Ceilalţi, presupuşi creştini, fac tot ce pot ca să nu privească în fântâna vieţii şi să ignore profunzimea ei. Se ameţesc cu treburile, cu interesele şi cu serbedele desfătări pământeşti. Alţii, uneori oameni inteligenţi, vor să pogoare Învierea Domnului în regiunea simbolului şi a convenţiei religioase..." (Ziua Domnului, Bucureşti, 1958, p. 48).
Amintim, de aceea, că darurile Învierii primite în Sfântul Locaş nu trebuie duse doar acasă, ci împărtăşite şi celor care, din felurite motive, nu le cunosc încă binefacerile. Bucuriile nu sunt întregi dacă nu le împărţim, cu generozitate şi nediscriminatoriu, tuturor celor din jurul nostru, bine ştiind că Hristos a murit şi a Înviat pentru toţi, inclusiv pentru cei "fără biserică", ori de-a dreptul atei, şi că pe toţi trebuie să-i întâmpinăm cu salutul bucuriei şi al nădejdii depline, "Hristos a Înviat!".
