În Biserică, nimeni nu este singur, ci permanent împreună cu ceilalţi fraţi întru Hristos. Nu numai spaţial, ci mai ales "în duh". Fericitul Augustin a cuprins această realitate în celebrele cuvinte: "solus christianus, nullus christianus" - creştinul singur, izolat, solitar şi înstrăinat de ceilalţi nu este creştin în autenticul sens al cuvântului. Relaţia verticală cu Persoana lui Dumnezeu-Cuvântul, şi prin ea cu viaţa de comuniune a Sfintei Treimi, are intense reverberaţii pentru cea orizontală, a credincioşilor între ei, bazată pe conştiinţa unităţii desăvârşite pe care ei o dobândesc prin Hristos euharistic, Cel ce "niciodată nu se desparte". Tocmai de aceea vorbim de sinaxă (adunare) euharistică, în care toţi devin "una" în Hristos Domnul. Parohia, structura prin excelenţă comunitară, este cea care actualizează aceste două dimensiuni eclesiologice fundamentale.
Aşadar, ca membru al Bisericii, relaţia interpersonală cu "fratele" (apelativ predilect în viaţa comunităţilor creştine primare) nu îmi este deloc indiferentă, ci esenţială. Din această perspectivă, activităţile specifice parohiei pot crea contexte favorabile cunoaşterii şi comunicării interpersonale. Bunăoară, slujirea filantropică, prin practicitatea ei, ne poate apropia sufleteşte atât de cei pe care îi ajutăm sau îi consiliem, cât şi de cei cu care conlucrăm la împlinirea acestei misiuni pe care parohia o intermediază. Pe această cale vom cunoaşte mai bine realităţile, suferinţele şi nevoile semenilor noştri, implicându-ne totodată în ameliorarea lor. De asemenea, părtăşia în bucurie este o formă de cunoaştere interpersonală. La rândul nostru, putem întâlni ocazii în care propriile neîmpliniri sau bucurii pot fi împărtăşite. În felul acesta, noi relaţii de prietenie creştinească pot lua naştere.
Atmosfera Bisericii îndeamnă la dialog. Chiar Liturghia, şi slujbele în general, are caracter antifonic, facilitând interacţiunea verbală a participanţilor prin formulele liturgice respective (ex. Pace tuturor! Şi duhului tău! etc.). Cadrul parohial nu inhibă dialogul, ci îl implică şi îl cultivă. De aceea, nu dialogăm doar cu preotul, ci şi între noi, credincioşii. Ce forme poate lua acest dialog? Poate fi o convorbire pe teme religioase, în cadrul catehezelor la care participăm săptămânal în biserică. De asemenea, prin intermediul rudelor sau apropiaţilor unor parohieni cu diverse probleme, ne putem interesa de starea de sănătate ori socio-economică a respectivilor, căutând împreună soluţii concrete de rezolvare. O formă de poştă parohială poate funcţiona la biserică, prin intermediul căreia să fie adresate mesaje (urări şi felicitări pentru familiile nou-întemeiate, binecuvântate cu prunci sau la momente de împlinire profesională din viaţa lor; cuvinte de mângâiere şi întărire familiilor încercate etc.)
În fine, activităţile gospodăreşti ale parohiei sunt prilejuri de a relaţiona cu semenii noştri, întărind comuniunea creştină. Deşi au un caracter administrativ, aceste acţiuni sunt percepute tot ca nişte fapte bune, de ajutorare a Bisericii, ceea ce mobilizează puteri nu numai fizice, dar şi sufleteşti. În general, orice iniţiativă luată în parohie trebuie să încurajeze implicarea colectivă, întrucât această formă de conlucrare este menită să ne deschidă personal către celălalt şi, în acelaşi timp, să întărească sentimentul apartenenţei la o comunitate de gând şi de slujire creştină.
