La o (auto)analiză mai atentă, constatăm că până şi într-ale credinţei ne-am obişnuit cu minimalismul. Cantitativ, dar şi calitativ. Creştinul actual îşi limitează ritmul vieţii religioase la cele două ceasuri liturgice (rareori complinite euharistic!) de duminică dimineaţa. Restul săptămânii este dedicat exclusiv "celorlalte". Are loc astfel o dedublare menită să "rezolve" eventualele contradicţii. Pentru mulţi dintre noi este o tehnică de rezistenţă în climatul hiperconcurenţial pe care societatea îl cultivă. Pentru alţii, e doar o scuză, un tertip "servit" lui Dumnezeu. În fine, unora, acest raport inechitabil le îngăduie să-şi slujească patimi mai mult sau mai puţin ascunse. Această separaţie, operată voit sau nu în viaţa noastră, este, în ultimă analiză, o genă a secularismului. O ipostază a lui, cu atât mai abilă cu cât obiectivul acestui curent din ce în mai acaparator este să elimine orice formă de religiozitate autentică din conştiinţa umană. Redusă simplist la o concepţie ritualistă, despiritualizată, fără substrat, neaplicată lucid şi profund la celelalte realităţi curente ale vieţii, credinţa multora dintre noi devine, de-a dreptul inconştient, un fetiş. Alteori, doar o datorie oarbă, mecanică, lipsită total de reflexivitate. Ajungem să facem lucrurile doar pentru că "aşa e bine", fără să ne mai dedăm vreunei problematizări constructive. Ne mulţumim cu puţin, refuzându-ne urcuşul (infinit, de altfel) în relaţia interpersonală cu Dumnezeu.
Pentru adâncirea trăirii creştine, Sfinţii Părinţi au oferit, ca exemplu şi sfat totodată, privegherea. Axată pe rugăciune pură şi fierbinte, pe meditaţie şi cunoaştere duhovnicească, privegherea constituie mijlocul ascetic esenţial în spiritualitatea ortodoxă. Priveghind, omul caută în sine însuşi răspunsuri, care vin, în cele din urmă, de la Duhul Sfânt. Greşit a spune că doar monahul priveghează. În funcţie de contextul său particular, oricine este chemat la o astfel de intensificare a cugetului şi a sentimentelor religioase. Este modalitatea optimă de a da o altă calitate vieţii noastre lăuntrice. Omul care priveghează dobândeşte capacitatea de a-şi raporta orizontul existenţial, până în cele mai mici detalii, la prezenţa şi lucrările neîntrerupte ale lui Dumnezeu. Pentru Sfântul Ioan Scărarul, de pildă, această îndeletnicire înseamnă "domolirea patimilor trupeşti, eliberarea de năluciri, ochi înlăcrimaţi, o inimă înfrântă, blândă şi smerită, gânduri rele alungate, duhuri supuse, limba controlată, fantezii oprite, liniştirea firii". A priveghea înseamnă "a pescui la adânc" în ceea ce priveşte rosturile superioare ale vieţii. Iată de ce creştinul contemporan, presat inevitabil de exigenţele unui capitalism "ieşit din matcă" şi vlăguit de cadenţele nebune ale cotidianului, îşi poate rândui ceasul său zilnic de priveghere, menit să completeze rodnic slujirea duminicală din cadrul Sfintei Liturghii.
