Felonul este veşmântul liturgic purtat de preoţi pe umeri, amintind de mantaua sau pelerina purtată de Mântuitorul Hristos şi Apostolii Săi, piesă vestimentară care la evrei făcea parte din uzul general. Putem aminti că un astfel de felon purta şi Sfântul Apostol Pavel, după cum se pomeneşte în Epistola a doua către Timotei. Odată cu trecerea timpului această îmbrăcăminte a început să dispară, felonul fiind păstrat doar între piesele liturgice ale slujitorilor Bisericii.
Ca formă, felonul este păstrat atât de către ortodocşi, cât şi de romano-catolici. În Apus însă, veşmântul acesta şi-a păstrat denumirea de "penulă", fiind scurtat prin tăierea părţilor laterale pentru a uşura mişcările braţelor. În lumea ortodoxă, el îşi păstrează denumirea grecească, scurtând doar partea din faţă, pentru a lăsa mai libere mâinile.
Despre întrebuinţarea felonului nu avem date până în secolul al VIII-lea. Aflăm apoi că până în secolul al XV-lea felonul devine un veşmânt purtat deasupra, atât de preoţi, cât şi de arhierei. În Bisericile Ortodoxe de astăzi, felonul a rămas un veşmânt liturgic specific preoţilor, în timp ce la arhierei el a fost înlocuit cu sacosul.
În ceea ce priveşte culoarea, la început era cea albă, ca la toate veşmintele primare. Mai târziu, se vor întrebuinţa şi materiale din alte culori. De pildă, în vremea Postului Mare se poartă de obicei nuanţe roşii, iar în timpul Săptămânii Sfintelor Patimi felonul este recomandat a fi de culoare neagră, exprimând astfel pocăinţa, întristarea şi plângerea.
Preoţii îmbracă felonul peste stihar, epitrahil şi brâu, după ce îl binecuvântează şi sărută crucea din spate, rostind formula din Psalmul 131, 9: "Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate şi cuvioşii Tăi întru bucurie se vor bucura totdeauna...".
Potrivit învăţăturii ortodoxe, felonul reprezintă purpura stacojie cu care a fost îmbrăcat Hristos Domnul în timpul patimilor Sale în semn de batjocură, dar şi haina lungă a Botezului purtată în vechime de neofiţi. Prin urmare, felonul este un veşmânt liturgic care, deşi apare în cult după secolul al VIII-lea, aduce cu el o tradiţie ce îşi are rădăcinile în primele secole creştine.
