În viaţa tinerilor noştri e vremea examenelor. Proaspăt absolvenţi ai cursurilor liceale, mulţi dintre ei trec prin febra "bacului", care, iată, sperăm că nu părelnic sau ostentativ devine, pe lângă un examen al capacităţii intelectuale, şi unul al moralităţii. Vin, apoi, examenele de admitere la diverse facultăţi. Alţii, deja studenţi, îşi dau licenţa ori restanţele, înfruntând sesiunea cu dârzenie. Pe mulţi dintre aceşti tineri, candizi şi tumultuoşi cum îi ştim, îi poţi vedea, zilele acestea, intrând în biserică şi făcând o scurtă rugăciune în faţa icoanei ori solicitând preotului o citanie pentru "reuşită la examen". La rândul lor, grijulii şi nostalgici, părinţii dau pomelnice la Sfânta Liturghie sau acatiste cu aceeaşi doleanţă fierbinte. Această situaţie îţi aduce în minte şi alte categorii de credincioşi care aplică oarecum aceeaşi manieră de rugăciune: beneficiarul unui contract periodic de muncă în străinătate, sportivul care se pregăteşte pentru un meci important, patronul care şi-a deschis o mică afacere pe care, fireşte, o vrea cât se poate de profitabilă, familia care se teme maladiv de "făcăturile" vreunui duşman şi cere sfeştanie (cu molitfele Sfântului Vasile, neapărat), bolnavul care, disperat, îşi caută vindecarea, în cele din urmă (!), şi "prin preoţi" etc. Această sumar schiţată tipologie, pe care din prudenţă pedagogică alegem să o numim pastorală, nu trebuie neapărat citită în cheie depreciativă. Nu aceasta ne este intenţia, deşi exemplele evocate lasă loc unor precizări şi amendamente, tot de nuanţă pastoral-catehetică.
Există, din păcate, o tendinţă consumistă şi în viaţa religioasă. Un soi de comerţ liturgic de concept fast-food. Cerem lui Dumnezeu pe moment şi doar pentru moment. Şi, dacă se poate, cât mai repede. Dacă nu vine acum binefacerea Lui, degeaba vine mai târziu. Dumnezeu trebuie să Se "plieze" pe nevoia noastră concretă, indiferent care ar fi aceea. Mai grav e că acest raţionament, vizibil deviant din punctul de vedere al spiritualităţii ortodoxe, constituie pentru mulţi dintre noi o piatră de încercare a credinţei. Până la un punct, nu e nimic greşit în a-I cere lui Dumnezeu "orice" (Ioan 16, 23). Câţi însă dintre amatorii rugăciunilor de ocazie aduc şi smerită mulţumire ulterior? Sau câţi dintre ei dovedesc o înţelegere mai complexă a vieţii creştine, considerând cu adevărat folositor un caracter moral-creştin de toată vremea, nu doar unul impus de încercările vieţii? Problema apare aşadar când trebuie să dăm şi noi ceva în schimb. Nimic material, Doamne fereşte!, ci acea "stare de rugăciune a inimii" şi a vieţii de care vorbesc, din propria experienţă, sfinţii. De pildă, unul dintre ei, Teofan Zăvorâtul, vedea în rugăciunea creştină "o smerită cerere a darurilor cerului şi dispoziţia de a le primi". Cu deosebire, a doua parte a acestei înţelepte definiţii ne dă de gândit. Prin urmare, e nevoie şi de o dispoziţie pentru a primi darul lui Dumnezeu, ajutorul Lui. Nu e suficient să ceri sau să ceri într-un anumit moment. În ce constă această dispoziţie? Tocmai într-o permanentizare a rugăciunii, nu doar în sensul strict, de timp fizic dedicat actului orant propriu-zis, ci de acea stare a conştiinţei admirabil surprinsă de către Sfinţii Părinţi prin intermediul unui inspirat şi paradoxal joc de cuvinte: "Cel care se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă!"
Aşadar, suntem liberi să-I cerem lui Dumnezeu tot ce ne este de folos, însă, în acelaşi timp, trebuie să cerem şi de la noi înşine o mică osteneală care presupune participarea consecventă la viaţa Bisericii, spovedania, cuminecarea frecventă, practicarea virtuţilor creştine şi, în general, tot ce ajută la creşterea şi formarea noastră sufletească.
