Deşi uşor defectuos în exprimarea lingvistică a mesajului său, iată un îndemn liturgic la maximă trezvie euharistică, ce te situează în parametrii spirituali ai unei introspecţii ultimative. În rânduiala Sfintei Liturghii, el răsună după cutremurătorul moment al prefacerii Darurilor şi imediat după rostirea publică, angajantă, a Rugăciunii Domneşti. Această atenţionare trimite la un ultim act de conversie morală. Dacă până atunci ai încercat să prevezi miracolul încorporării tale mistice la Trupul Domnului, rătăcind, poate, printre străduinţele la care te cheamă discursul liturgic, acum te afli în faţa momentului esenţial. Sfintele Taine ţi se oferă, iar tu trebuie să-ţi scrutezi penitenţial şi purificator fiinţa pentru a te învrednici să le primeşti. Unirea sacramentală cu Hristos este acum imediată, pe punctul de a se împlini.
În acest context, este bine de ştiut că expresia respectivă constituie o reminiscenţă liturgică a formulei apostolice: "De este cineva sfânt să vie (să se apropie), iar de nu este, să se pocăiască!" (Didahia celor 12 Apostoli X, 6). Cu alte cuvinte, "cele sfinte sunt numai pentru cei sfinţi", adică sunt destinate celor care s-au pregătit cum se cuvine pentru împărtăşire. În acelaşi timp, cei care acum, reanalizându-şi cugetul pentru ultima oară, descoperă că n-au făcut totul pentru a dobândi "haina de nuntă" (Mt. 22, 12), nu s-au "cercetat" pe ei înşişi (I Cor. 11, 28) spre pocăinţă şi îndreptare sunt, iată, îndemnaţi să o facă.
Termenul "sfinţi" este întrebuinţat cu sensul comun pe care îl avea în Biserica primară, desemnând pe toţi credincioşii care nu s-au despărţit de Hristos prin păcate de moarte. La acest moment din ritual sfintele erau înălţate şi puse astfel sub privirile tuturor credincioşilor prezenţi, cu scopul de a-i determina la o meditaţie şi mai intensă asupra vredniciei lor pentru cuminecare. Rugăciunea rostită de preot în taină, dar şi imnul cu care se răspunde acestor cuvinte, "Unul Sfânt, unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl. Amin", vin să completeze ideea că singurul sfânt în sens absolut este Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul întrupat pentru izbăvirea umanităţii şi spre mărirea Tatălui ceresc. Numai prin milostivirea Sa ne învrednicim şi noi a primi "cereştile şi nemuritoarele Taine" ale mântuirii.
Aşadar, avem în faţa conştiinţelor noastre o afirmaţie cu conţinut teologic şi moral de supremă însemnătate pentru viaţa creştină. Sfinţenia desăvârşită a lui Hristos ni se împărtăşeşte, dar nu indiferent de măsura "sfinţirii" la care suntem chemaţi prin asceză personală. Pe cât de adânc este îndemnul de a nu ne prezenta oricum în faţa Sfintei Euharistii, pe atât de eronat este refuzul prelungit, adesea permanentizat, al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, din motive de nevrednicie. Creştinul care nu trăieşte plenar, euharistic Dumnezeiasca Liturghie, ci doar asistă spectatorial, stimulat exclusiv de un vag criteriu estetic, ratează comuniunea reală şi mântuitoare cu Iisus Hristos. E doar pe jumătate creştin, chiar dacă, poate, frecventează slujbele Bisericii. "Sfintele" se dau, într-adevăr, "sfinţilor", ca dar divin, dar această incomensurabilă dovadă a iubirii lui Dumnezeu nu trebuie să ne facă autosuficienţi şi nepăsători spiritual, dar nici să ne descurajeze, lăsându-ne "prea multă vreme departe de Împărtăşire" (din Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Rugăciunea a doua).
