Viaţa creştinului stă sub semnul crucii. La intersecţia dintre creat şi necreat, dintre Dumnezeu şi ceilalţi, dintre spirit şi materie, între lucrare şi contemplare, omul trebuie să trăiască şi să integreze toate acestea fără a le contopi sau dezintegra, fără a le confunda sau ignora. El trăieşte viaţa ca pe o răstignire între lucruri ce par contrare, dar care se unesc în mod esenţial în fiinţa lui intimă. Doar prin păcat aceste realităţi par ireconciliabile, ele de fapt aparţinând omului ca o realitate fiinţială.
Astfel, vrând-nevrând, crucea este o constantă în viaţa omului şi de aceea trebuie asumată cu mult mai mult de către creştin. Fără cruce, o persoană nu se poate numi creştin, nu cunoaşte sau pur şi simplu nu a înţeles învăţătura lui Hristos. Creştinii au simţit de la început importanţa covârşitoare a crucii, însemnându-se cu ea la fiecare lucru nou început, plecând de la o nouă zi care răsare, până la binecuvântarea pâinii pe care o frânge la masă. Crucea este la răscruce de drumuri, la gât sau pe perete şi ori de câte ori creştinul o vede, se însemnează şi el cu semnul care-i defineşte existenţa. Astfel, el face cruce corect şi cuviincios atunci când trece pe lângă o biserică, fie că se plimbă, este în maşină, troleibuz sau tramvai. Bucuria de a revedea casa lui Hristos reaminteşte vocaţia de răstignire a creştinului. În faţa unei troiţe sau la auzul clopotului sau a toacei, creştinul se însemnează cu semnul crucii. În acest mod, nu doar el însuşi se va însemna cu crucea, dar şi ceilalţi care văd se vor însemna, întărind în mod tăcut comuniunea care trebuie să existe între creştini, dar care s-a diminuat poate din frica de a nu te vedea vecinul predecembrist. Şi acum se mai păstrează o oarecare timiditate în privinţa însemnării cu semnul crucii în public. Credinţa este pusă la zid tot mai des şi prin mijloace tot mai diverse, încât însemnarea cu semnul crucii devine o metodă de mărturisire şi un manifest de credinţă.
Credinciosul însemnează cu semnul crucii şi toate lucrurile din jur. El face cruce peste mâncare după rugăciunea pe care o rosteşte înainte de masă. Aşa cum adună degetele când se închină, în acelaşi mod credinciosul binecuvântează masa, casa, lucrurile, persoanele pe care le iubeşte, fie fiu, fiică, soţ, soţie, prieten sau duşman. Creştinul îşi face cruce atunci când cască, după cuvintele Sfântului Macarie Egipteanul, care citează o tradiţie mai veche: "Unii dintre demoni stau pururi. Cu crucea însemnăm organul bolnav sau partea corpului care ne doare. În preajma celor ce citesc şi încearcă, luând adesea motive chiar din Sfintele Scripturi, să le distragă mintea şi să le strecoare gânduri viclene. Uneori îi împing la căscat şi la somn greu chiar mai mult decât de obicei... Pentru a evita acest lucru, cei care cască îşi pecetluiesc gura cu semnul Sfintei Cruci, urmând o veche tradiţie...".
Pe scurt, crucea este armă asupra diavolului şi nădejde a mântuirii noastre şi de aceea ea trebuie folosită ori de câte ori simţim nevoia.
