Nașterea Domnului este sărbătoarea celei mai mari bucurii oferite de Dumnezeu neamului omenesc - Întruparea Fiului Său, împlinirea Tainei din veci ascunse, singurul lucru nou sub soare. Bucuria nașterii lui Iisus
Sfaturi practice în biserică: Să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci!
În cadrul slujbelor religioase se cuvine o participare a creştinului cu mulă evlavie şi deosebită atenţie. Creştinul nu doar ascultă serviciul religios săvârşit în cadrul eclezial, ci se află în "mişcare" atât a trupului cât şi a sufletului. Cum adică în "mişcare" a trupului?
Cea mai deasă "mişcare" sau manifestare, a trupului şi a sufletului deopotrivă, este de fapt facerea semnului Sfintei Cruci sau însemnarea cu Sfânta Cruce. Crucea rezumă învăţătura credinţei Bisericii, este esenţa acesteia; Crucea este mijloc de mântuire, de sfinţire şi de proslăvire a creştinului, un mijloc de mărturisire a credinţei. Despre Sfânta Cruce, Sfânta Scriptură aduce multe lămuriri atunci când se referă fie la crucea spirituală sau la Crucea cu care se însemnează creştinii. Vechiul Testament conţine numeroase prefigurări ale Crucii, dar şi mărturii cu privire la însemnarea Crucii asupra celor credincioşi; astfel în cartea "Iezechiel" capitolul 9, găsim însemnarea cu semnul Crucii pe frunte. Noul Testament descoperă noua dimensiune, semnificaţiile şi lucrările Sfintei Cruci, nedespărţită de Hristos. Mărturii în legătură cu însemnarea cu Sfânta Cruce de la începutul creştinismului găsim la sfinţii Ignatie Teoforul, Irineu, Chiril al Ierusalimului şi chiar la Tertulian (sec. al III-lea) care zice: "La orice păşire şi mişcare, la fiece intrare şi ieşire din casă, când ne îmbrăcăm, ne încălţăm, ne spălăm, la masă, la aprinderea luminii, la culcare, la şederea pe scaun şi la toată vorba, ne însemnăm fruntea cu semnul Crucii". Sfântul Ioan Gură de Aur îndrumă părinţii, mai precis mamele, astfel: "Voi, maicilor, învăţaţi pe copiii voştri să-şi însemneze fruntea cu mâna; iar mai înainte de ce sunt ei în stare să facă aceasta, întipăriţi-le voi semnul Crucii". Toţi părinţii şi scriitorii creştinătăţii din cele mai vechi timpuri mărturisesc că de la împăraţi şi regi şi până la ultimii credincioşi semnul Sfintei Cruci a fost făcut în toată ziua şi în tot ceasul, atât în vreme de pace cât şi în vreme de tulburare. Creştinii din primele secole primeau moartea martirică făcând semnul Sfintei Cruci. Astfel, ne însemnăm şi noi cu Sfânta Cruce când intrăm, ieşim sau trecem pe lângă lăcaşurile de cult; în timpul rugăciunilor şi al sfintelor slujbe; când rostim numele Sfintei Treimi sau al sfinţilor; când mărturisim credinţa; când cinstim sfintele icoane; când facem metanie; la începutul şi sfârşitul oricărui lucru; la masă; la culcare şi la scularea din somn. Ne însemnăm cu Sfânta Cruce atunci când devine "hotarul" dintre păcat şi virtute, după cum spune Clement Alexandrinul.