În fiecare an, cu primele zile ale lui decembrie (în ultimii ani, chiar şi mai timpuriu) ne lăsăm cuprinşi de o euforie sezonieră, pe care, de fiecare dată, o aşteptăm parcă numai pentru ea însăşi. Dinamismul social creşte vizibil, străzile se luminează la propriu, vitrinele se umplu cu de toate pentru toţi, televiziunile difuzează numai reclame vesele cu Moş Crăciun (indiferent de natura produsului, musai să fie cu Moş Crăciun!), începem să scriem liste de cadouri - cu planificările bugetare inerente, şi să ne gândim mai duios la cei dragi. Campanii credibile de caritate încep să se deruleze. Doar e luna cadourilor! Filmele americane au făcut chiar un brand din toate acestea, numindu-le generic "spiritul Crăciunului".
Cu siguranţă că aceste lucruri au candoarea şi, până la un punct, caracterul lor firesc şi plăcut! Însă, în acelaşi timp, nu putem evita constatarea că între semnificaţia genuină a Crăciunului - începutul Mântuirii noastre: Darul minunat şi suprem al lui Dumnezeu pentru noi, Mâna iubitoare întinsă din Cer către omul căzut - şi tonalitatea perioadei pe care o traversăm, există o discrepanţă care a devenit, din nefericire, insesizabilă. Oare, Crăciunul să însemne doar interminabile oferte comerciale, decoruri luminoase şi colinde prelucrate publicitar? Şi ce e rău în asta? Ce e rău în a face cadouri de Crăciun?, va întreba, poate, cititorul. Nu e nimic rău, răspundem, ci chiar frumos şi nobil. Numai că motivaţia şi mesajul gestului au suferit pe parcurs o mutaţie, o modificare, o golire de sens. Nu dăruim din stereotipie, sub impuls mediatic, ci pentru că în acest fel ne asemănăm în bunătate şi iubire cu Însuşi Dumnezeu, Care Şi-a dăruit Fiul pentru salvarea umanităţii. Apoi, darul trebuie făcut cu smerenie şi simplitate, aşa cum însăşi naşterea Domnului s-a petrecut, şi cum pilduitor o făcea Sfântul Nicolae.
Familia creştină se reuneşte de Crăciun, după modelul sfintei familii biblice. Îşi regăseşte liantul sufletesc, poate umbrit uneori de grijile şi traseele vieţii. În acest cadru, gândurile sfinte şi bune se comunică faţă către faţă, mult mai bine decât prin email, SMS ori prin reţele de socializare! Până la Moşul, copiii trebuie să înveţe iubirea faţă de pruncul Iisus, Prietenul şi Ocrotitorul lor. În acest sens, poeziile şi scenetele pe care le învaţă, cu ocazia Crăciunului, în grădiniţe şi şcoli, ar putea să trimită mai mult la episodul sfânt al Naşterii lui Dumnezeu ca om. Colindele noastre strămoşeşti, o expresie luminoasă, adânc înrădăcinată în sufletul poporului român, a teologiei Întrupării, pot constitui, alături de postul creştin, mărturisirea păcatelor, fapta cea bună şi Dumnezeiasca Euharistie, izvoare de autentic spirit al Crăciunului. După ordinea pe care Însuşi Mântuitorul o recomandă căutărilor noastre - "mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu" şi apoi "toate celelalte", pe care nici măcar nu mai e nevoie să le căutăm, căci "ni se vor adăuga" - să nu credem că, în perspectiva celor de mai sus, pierdem bucuria şi farmecul Crăciunului. Dimpotrivă. Ele vor spori cu mult, pentru că, astfel, sursa lor este inepuizabilă.
Trebuie doar să vedem Crăciunul creştineşte!
