Icoana „Acoperământul Maicii Domnului” este reprezentată în tehnica fresco, pe frontonul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi, având dimensiunea 2,80 m/ 2,80 m. Încadrându-se întocmai în cromatica întregului ansamblu pictural, icoana iese în evidență prin acuratețea stilului brâncovenesc. Desfășurată într-o armonie perfectă de formă și culoare, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului de la Polovragi, icoana presupune o întreită interpretare iconografică: cromatică, simetrico-participativă și teologică.
Sfaturi practice în Biserică: Şi în biserică trebuie să ne rugăm în „cămara inimii“!
La prima vedere, îndemnul Mântuitorului de a ne retrage în "cămara inimii" (Mt. 6, 6) s-ar părea că face referire doar la rugăciunea particulară, mai ales că exprimarea în textul original este la persoana a II-a, singular. Însă la o analiză atentă se observă faptul că nu este deloc aşa. Întreaga predică de pe munte este un pilduitor îndemn la mântuire în comuniune, iar porunca cea mare a iubirii inaugurează acest tip nou de relaţii interumane propovăduit de Hristos, Cel ce promite a fi prezent în mijlocul a doi sau trei sau mai mulţi, adunaţi întru numele Lui (Mt. 18, 20).
Aşadar, şi în rugăciunea comună experimentăm închiderea în "cămara inimii". Poate părea paradoxal! Dar este perfect adevărat! Atât în Sfânta Liturghie, cât şi în celelalte forme ale cultului public, deşi ne unim gândurile cu ale celor de lângă noi, manifestăm acea discreţie, acea sfială a întâlnirii cu Domnul. Aici este, de fapt, cheia bunei rânduieli a slujbelor bisericeşti. Nici un creştin nu are dreptul de a se considera superior celorlalţi. Se cere a fi înfrântă tentaţia de a cânta sau rosti rugăciuni cu glas mai înalt decât al altora. De asemenea, şi excesul de zel al unora de a face ordine în biserică în timpul slujbelor este total neavenit. Cunoaştem cu toţii, din păcate, desele apostrofări adresate profanilor în materie de practică liturgică; există în biserici persoane care, parcă, vânează momentele de a face observaţie altora: de a sta sau nu în genunchi, de a trece sau nu prin faţa altarului etc. Se înţelege că aceştia nu fac dovada lepădării grijii lumeşti şi a retragerii în cămara inimii rugăciunii curate. În plus, din punct de vedere misionar, demersul lor, chiar dacă este, poate, susţinut de un avânt catehetic sincer, are consecinţe catastrofale. Multe persoane se îndepărtează de Biserică tocmai din această cauză. În contrast cu alte confesiuni, unde nou-veniţii în comunitate sunt primiţi cu multă bucurie şi afecţiune, în cazul nostru observăm adesea atitudini respingătoare. Iar cei care manifestă stângăcii sau erori în comportamentul lor în biserică au suficiente şanse de îndreptare: prin predici, cateheze, dialoguri duhovniceşti, dar mai ales prin exemplul personal, îşi vor schimba singuri atitudinea. Noi, însă, n-avem voie să pierdem, prin conversaţii omeneşti, dialogul cu Dumnezeu.